# Legendele Ceahlăului: Episodul 4 – Panaghia

> Se spune că Panaghia n-ar fi fost stâncă de la bun început, ci o mică și fragedă fetiță, născută – draga de ea – într-un cătun de la poalele Ceahlăului, în familia unor oameni sărmani.

2016-05-17, Natură

Se spune că Panaghia n-ar fi fost stâncă de la bun început, ci o mică și fragedă fetiță, născută – draga de ea – într-un cătun de la poalele Ceahlăului, în familia unor oameni sărmani. Dar a fost dăruită cu multe și-alese însușiri, că degrabă s-au strâns ursitoarele în jurul ei de îndată ce a venit pe lume, menindu-i pe rând mai toate bunătățile vieții. Numai că, întrecându-se ele în a-i lumina viitorul, au miluit-o cu de toate, dar… au uitat de noroc! Așa a tot crescut Panaghia, ca bucurie a ochilor și sufletelor celor doi părinți, care s-au stins din viață într-o toamnă ploioasă și rece, zdrobiți de un trunchi de copac, tocmai pe când fata lor se înălțase binișor, fiind tocmai potrivită de scos la horă.

Ei, și dacă a rămas Panaghia orfană, văzându-i frumusețea cea fără de seamăn, au luat-o în grija lor doi soți înstăriți, dar fără copii, dintr-un sat vecin, mult mai mare. Nu a durat însă prea mult bucuria noilor părinți, că, îndată ce ieșea Panaghia pe uliță ori pe deal, la strânsul fânului sau la adăpatul vacilor, la biserică sau la horă, toți flăcăii se țineau lipcă după ea, sorbind-o din ochi și dorind-o soție. Așa că, de la un timp au prins și a se încăiera unii cu alții, chiar și de la numai un zâmbet al prea frumoasei fete…

A prins a vorbi lumea în fel și chip. Nimeni nu putea s-o învinovățească de ceva anume, de ceva necurat, doar că – ce să faci? – farmecul ei chiar îi scosese din minți pe feciori! Ce să mai aștepte: moarte de om? Au hotărât deci grabnic, până nu era prea târziu, să o ducă pe Panaghia sus în Ceahlău, la chilia unde viețuise cândva maica Nazaria, mai înainte de a coborî din munte și a ctitori sfânta mănăstire de la Durău…

Cuprinsă de jale când s-a văzut în cele pustietăți, s-a urcat biata fată chiar în vârful cel mai înalt – adică pe Toaca – cu gând să curme toate necazurile, aruncându-se în hăul fără cuprins de sub munte. Și, pe când își lua rămas bun de la lume, iată că simți învăluirea caldă și luminoasă a Soarelui, ce tocmai străpunsese geana orizontului… Urca tot mai încet Soarele spre înalturi, stătea ca vrăjită fecioara, și nici unul din ei nu se mai sătura de dulcea sorbire și mângâiere… Așa a durat toată ziua și o bună bucată din noapte, ce tot zi a fost până la urmă, că a stat Soarele pe cer și jumătate de noapte, de prinseseră a se duce oamenii și jivinele la culcare încă de când el abia se afla în crucea cerului!

Așa a fost și a doua, și a treia și a noua zi și cine știe cât ar mai fi durat tot așa, dacă nu s-ar fi plâns lui Dumnezeu până și Noaptea, care abia prididea să mai deschidă pleoapa întunericului și să ridice Luna, luceferii și-ntreg alaiul de stele pe cer. S-a mâhnit Dumnezeu auzind de isprava celor doi, într-atât de nechibzuiți cu dragostea lor înfocată… Și, ca să fie toate rânduite iar, așa cum de la El au fost lăsate tuturor oamenilor și întregului univers, a învăluit în neguri Ceahlăul, spre a nu se mai vedea cei doi…

Zărind însă, într-una din zile, că razele Soarelui răsfață culmile și tăpșanele de la poalele muntelui, vru să coboare acolo, după învăluirea caldă și luminoasă a iubitului ei. Ajunse însă, săltând bucuroasă, doar până la poalele Toacei. Prinse apoi a simți că pașii îi sunt tot mai grei, că o amorțeală ciudată îi cuprinde trupul și, până să se dezmeticească mai bine, se făcu toată din piatră! Doar inima, atât de curat și fierbinte dăruită Soarelui – zice legenda, spun și cei care zăbovesc cu privirea pe armoniile minunatei stânci – nu s-a împietrit. Ea continuă să primească și să dăruie iubire, ori de câte ori Soarele îi dezmiardă trupul de piatră…

- [Articole](https://neamt.tesseramo.com/articole/legendele-ceahlaului-episodul-4-panaghia)