Legenda Panaghiei

Cine urcă pe Ceahlău ca s-ajungă la Cabana Dochia, se-ntâlnește cu Panaghia, o stâncă maiestoasă, impunătoare. Se povestește din vremuri de demult, că Panaghia a fost o fată a cărei nume era Maria.

Avea ochii albaștri și luminoși, ca cerul senin din zilele verii, părul mai negru decât cea mai adâncă și mătăsoasă noapte, pielea roză și catifelată, ca a trandafirilor din grădinile raiului, glasul de privighetoare. La nașterea ei, Dumnezeu i-a dăruit o parte din inima și sufletul Lui. De la o zi la alta, fata creștea și se făcea din ce în ce mai frumoasă, atât de frumoasă încât Soarele se îndrăgosti de ea și ea de el. Răsărea foarte devreme, o privea ore în șir și uita să mai plece, astfel că Ziua era bucuroasă, că se mărea din ce în ce mai mult, iar Noaptea era supărată, că se făcea din ce în ce mai mică. De aceea, Noaptea s-a jeluit lui Dumnezeu, care a acoperit cerul de nori. Zile și nopți în șir a plâns fata până când, făcându-i-se milă Lui, a transformat-o în stânca ce poartă până în zilele noastre, numele Panaghia. Se mai spune că ochii ei mai strălucesc încă și acum, în zilele senine, iar glasul ei încă se mai aude cântând, când vânturile o mângâie. Faima Panaghiei s-a dus până-n adâncile depărtări, astfel că toate potecile care urcă pe Ceahlău duc la ea!