O poveste de dragoste neîmpărtășită. Dochia, Traian și Cobal (Legendele Ceahlăului, episodul 6)

Cine n-a auzit de viteazul rege dac Decebal și de marele împărat roman Traian? Ei, bine, atunci trebuie să știți și de Dochia, preafrumoasa și curajoasa prințesă, ce era chiar sora regelui Decebal. Nu-i de mirare deci că mulți oftau cu gândul la ea, dorind să o aibă soție. În taină suferea și viteazul Cobal, frate al fostului rege Duras, ce domnise mai înainte de Decebal. Mult o iubea Cobal, dar – fiind mai puțin curajos la vorbă – încă aștepta să vină clipa potrivită pentru a-i spune de zbuciumul inimii sale…

Numai că țara fu cuprinsă în aprig război cu oștirile lui Traian, care chiar se afla în fruntea legiunilor sale, vrând să cucerească bogata țară a geto-dacilor.

Și iată că, plimbându-se într-una din zile printr-o pădure, Traian, care era într-un strai simplu de tot, dădu într-o poiană peste prințesa Dochia, îmbrăcată oștean. Fiind mult prea hărțuită de grijile acelui război, sora lui Decebal s-a speriat tare de neașteptata apariție și a căzut leșinată… Aplecându-se uimit asupră-i și dându-i cușma deoparte, Traian se miră și mai tare văzând că e vorba de-o fată – și încă una atât de frumoasă! Ce mai: pe loc se-ndrăgosti de ea!…

S-au mai întâlnit vreo câteva zile în poiana aceea, vorbind de una și alta, fiindcă și Dochia prinsese drag de Traian, pe care-l credea un viteaz geto-dac. Doar credinciosul Cobal, mereu aflat pe urmele iubitei, înțelese degrabă cine câștiga loc acum în inima prințesei. Îndurerat și fierbând de mânie, el își jură să o uite pe Dochia și să se răzbune crunt pe Traian. Numai că războiul se termină curând, între daci și romani făcându-se pace din nou. Dar, după trei ani, Traian și legiunile sale se porniră iar asupra Daciei, având de-astă dată mai multă izbândă. Cetățile au fost cucerite ori sfărâmate pe rând și mii de prizonieri au fost trimiși spre falnica Romă. Acolo a ajuns, în lanțuri, și viteazul Cobal, după ce într-o noapte, îmbrăcat în straie romane, se strecurase chiar până la cortul lui Traian, încercând să-l omoare. Decebal însuși, înțelegând că năvălitorii nu pot fi stăviliți, a băut dintr-o cupă otravă pentru a nu cădea în mâinile lor și a muri astfel liber, precum a și trăit toată viața.

Plină de griji și durere, aidoma multor fugari, Dochia își începu bejenia spre părțile de răsărit și miazănoapte ale țării, cu gând de a deveni păstoriță. Dar… nu-i era sortit să-și afle alinarea; în căutarea ei pornise însuși Traian, nemângâiat încă în dragostea sa. Ajunsă tocmai printre stâncile și pășunile muntelui sfânt Ceahlău, Dochia își alese o turmă de oi și, în liniștea muntelui, prinse a-și duce traiul de ciobăniță. Așa o află pătimașul Traian. Și, fiindcă el prinse a-i vorbi pe dată de focul inimii sale, vrând a o lua cu el, Dochia îi aminti că nici nu-l cunoaște pe nume…

„Sunt împărat, sunt Traian și aș face orice pentru tine!” – spuse pe nerăsuflate mai marele Romei. Când auzi că îl are în față pe însuși vrăjmașul de moarte al țării sale, Dochia își reteză de îndată pornirile inimii și, cuprinsă de ură, se smuci din brațele sale, cătând scăparea spre vârful muntelui sfânt. Ea sprintenă fata, dar și mai iute Traian, înaripat de clocotul patimii sale. Văzând, îngrozită, că nu are scăpare, Dochia se rugă fierbinte marelui Zalmoxes, să nu o lase în voia dușmanului. Și-atunci, un trăsnet despică seninul zilei, prefăcând-o în stâncă pe nefericita prințesă.

Mai spun cei bătrâni că, după mulți ani, întorcându-se Cobal din temnițele Romei, ajunse, tot întrebând de frumoasa Dochia, până în fața măreței stânci născute din disperarea fetei și milostenia cerului. O plânse bietul de el câteva zile și nopți, după care, gândind că viața sa nu mai are rost, se aruncă în prăpăstiile muntelui, cu numele iubitei pe buze. Se îndură însă și de el Zalmoxes, prefăcându-l în stâncă, astfel că imaginea vrednicului și credinciosului îndrăgostit poate fi descifrată și azi, tot în piatră, pe culmea Ceahlăului…