Port popular

Portul popular tradițional a constituit unul dintre cele mai reprezentative elemente de cultură populară. Femeile, realizând singure, majoritatea pieselor de îmbrăcăminte, le-a asigurat diversitatea și originalitatea. Ele au împrumutat tipare și decoruri, dar niciodată nu le-au copiat întocmai, punându-și amprenta proprie pe fiecare piesă. Se știe că multe fete, își coseau cămășa în taină, pentru a fi cele mai mândre, atunci când ieșeau la horă în sat. Secretul răspândirii în masă a confecționării costumelor pentru o familie numeroasă era activitatea neîntreruptă a femeii, care executa, manual, toate fazele de lucru, care necesitau foarte multă răbdare și măiestrie: torsul și țesutul ”valurilor” mari de pânză și stofă, croitul pe fir al tuturor pieselor, cusutul cu acul și în fine brodatul în tehnici diverse. Cele mai frumoase cămăși erau cele de mireasă sau de mire, care se realizau într-o iarnă, la lumina slabă de la opaiț sau lampa cu gaz.

Costumul popular din județul Neamț se înscrie în caracteristicile generale ale portului moldovenesc – de veche tradiție, cu unele particularități morfologice și estetice zonale și locale.

Costumul tradițional femeiesc este de veche factură, prin simplitatea componentelor: broboada pe cap, catrința, cămașa cu poale, brâul și bârneața, bondița, sumanul, opincile și nelipsita traistă. Diferențierele se făceau după destinație: piesele de lucru erau lucrate din materiale mai ieftine și mai rezistente – provenite din gospodărie (cânepă și lâna), pe când pentru costumul de sărbătoare trebuiau cumpărate materiale mai scumpe (bumbacul subțire, borangicul, lânica, mătasa, beteala, mărgelele și paietele). Dacă piesele de bază – cămașa, catrința cingătoarea și sumanul se lucrau tot manual, de fiecare femeie și decorate cu multă măiestrie, de la târguri sau negustorii ambulanți, se cumpărau casâncile negre sau înflorate, barizurile colorate, pantofii sau ghetele și se comandau la cojocari bondițele și cojocelele. Diferențierile locale și zonale se disting doar la piesele costumului de sărbătoare.

Ștergarul de cap, țesut din bumbac cu „vrâste” simple sau alesături, răspândit la costumul vechi de sărbătoare al femeilor măritate, era lucrat cu mult rafinament de femeile din zona Roman, fiind purtat cu eleganță, așezat pe un suport înalt, cu capetele lungi decorate, lăsate pe spate. Această îmbrobodire deosebită, era de înaltă ținută estetică. Deosebite erau și ștergarele țesute din borangic (”fișiu)” sau din lână, cu capetele decorate, ce se purtau peste batista albă cu ”horbotă” pe margine. Diferențierile erau după vârstă: bătrânele purtau casâncă neagră, iar fetele se purtau cu capul descoperit – ca semn al curățeniei, cu părul împletit în codițe, împodobit cu flori.

Cămașa încrețită la gât, cusută cu ”altiț” și ”râuri” pe mâneci era general răspândită, etalând o foarte bogată gamă de compoziții ornamentale și cromatice, brodate în tehnici variate – în cruci, ajur, șabac, pe dos, bulbucat. În satele de pe Valea Bistriței, cămășile erau mai sobre față de cele din zonele de deal, unde cămășile cusute cu arnici sau lânică multicoloră, completate cu mărgele și paiete formau o explozie de culori (Pipirig, Bodești, Săbăoani și altele). Același decor se lucra și la marginea poalelor, vizibile de sub catrință, formând un ansamblu unitar.

Catrința – o țesătură dreaptă ce înfășura trupul de la brâu în jos, a introdus note locale, prin diferita dispunere, dimensiune, culoare și tehnică folosită: catrința neagră a fost cea mai veche, catrința cu ”vrâste și alesături” – cea mai răspândită, catrința ”pestriță” – în comuna Piatra Șoimului, ”peștemanul”, cu decorul brodat – în zona Roman. Astfel, catrința a fost un element de distincție locală.

Brâile și bârnețele introduceau alte pete de culoare, în care predomina roșul, sau tricolorul. În satele de pe Valea Siretului se purtau bete din lânică, cu alesături geometrice și mărgele albe pe margini.

Hainele groase erau reprezentate prin sumane sau sumăieșe din pănură, cusute cu falduri și decorate cu sarad negru sau colorat, mai împodobite în satele din zona Roman.

Piesele cojocărești de sărbătoare erau adevărate podoabe ale costumului tradițional, de la începutul secolului al XX-lea, fiind lucrate de meșteri specializați – bărbați și femei, din târgurile Piatra, Neamțu și Roman, dar și din centrele sătești: Cârnu-Bicaz și Sabasa – Valea Bistriței, Ghindăoani, Bălțătești, Urecheni, Roznov, Dobreni – zona Neamț. Aceștia au creat piese cu un deosebit specific zonal. Bonzile scurte, mărginite cu ”prim” negru, împletit și brodate în registre de motive florale, din lână în culori sobre și armonioase, la fel cu cojocelele pentru femei, dovedeau obârșia purtătoarei din satele de pe Valea Bistriței. Pieptarele mai lungi și mintele, cu ”prim” din blană brumărie și cusute pe toată suprafața, cu compoziții ornamentale bogate, cu predominarea motivelor ”șarpalac”, ”ruja” și ”soarele”, erau de mare frumusețe, exemplare deosebite aflându-se în colecțiile muzeale din județul Neamț. Pieptarele, șpențerele și cojocelele, lucrate în Roman se deosebeau prin croiul mai evazat, ”primul în tărcățel” (fâșii de blană albe și negre) și broderia în registre marginale, cu motive geometrice, predominantă fiind culoarea roșie.

Cojocăritul se continuă și în prezent, în forme noi, corespunzătoare cerințelor contemporane. Este dezvoltată și blănăria, pentru confecționarea de căciuli (Grumăzești) sau haine diferite.

Încălțămintea de la costumul de sărbătoare, de la sfârșitul secolului al XIX-lea era reprezentată de pantofi, ghete sau ciuboțele, cumpărate de la târguri sau comandate la ciubotarii din orașe.

În general, costumul tradițional de sărbătoare al femeilor a fost mai bogat decorat, mai scump și mai festiv, motiv pentru care a fost foarte apreciat și admirat de toată lumea și mai ales de străini, care au călătorit pe aceste locuri.

Portul tradițional bărbătesc era mai uniform, mai simplu și mai ușor de confecționat.

Costumul de lucru era compus din piese de tip arhaic, fiind în întregime alb: ițarii țesuți din bumbac sau păr de oaie, ori ”bernevecii” din pănură, cămășoiul din ”tort”, încins cu brâul sau chimirul lat, opincile îngurzite și gluga ciobănească. Costumul de sărbătoare era lucrat din materiale de calitate mai bună, mai bogat și cu decorul diferențiat pe zone și pe vârste.

Pe cap, bărbații purtau vara pălării cu borul mare, cumpărate din Ardeal, pe care tinerii le împodobeau cu ciucuri, pene sau flori. Iarna puneau cușma din pănură sau căciula din blană de miel, brumărie sau neagră.

Cămașa cu fustă creață sau plisată a fost caracteristică pentru portul zilelor de sărbătoare. Ea se lucra cu decor geometric, dispus pe mărgini și la îmbinarea părților, din arnici negru, în tehnicile ”în cruci”, ”pe dos” sau ”în ajur”. Doar tinerii purtau cămăși cu cusături colorate – albastru, verde și chiar mai multe culori.

Ițarii purtați de tineri erau țesuți din lână subțire, în tehnica ”în ozoare”, cu lungimi apreciabile, deoarece se purtau încrețiți pe picior, numindu-se cu ”1001 de creți”.

Brâul era mai lat decât cel femeiesc, fiind țesut din lână, cu ”vrâste” simple sau alese, de culoare roșie sau în combinație cu negru, verde și galben. Peste brâu se puneau curele, bete sau bârnețe tricolore. Cureaua ”cu ținte”, numită și ”sfășie” se lucra de către meșterii din Hangu, Ceahlău, Pipirig …, care aveau tipare speciale din piatră în care turnau cositor încins, pentru a face niște cuie cu floarea mare, decorată cu rozete și cercuri, ce se fixau pe piele. Acestea au fost piese de mare valoare.

Piesele de cojocărie erau asemănătoare celor femeiești, în plus, bărbații purtau bonda înfundată și cojocul lung.

Îmbrăcămintea de iarnă era formată din cojoc și sumanul din pănură cafenie sau cenușie, cu clini și împodobit cu sarad negru sau colorat. Ținutul Neamț a fost recunoscut pentru calitatea pănurei țesute și a sumanelor cusute.

Bocancii sau cizmele completau costumul bărbătesc de sărbătoare, fiind cumpărate din comerț.

Traista a fost o piesă complementară portului popular, dar de mare importanță, pentru că era țesută cu decor specific unui sat, reprezentând o adevărată carte de vizită a săteanului: cea în pătrățele de pe Valea Bistriței, cea în ”vrâste” orizontale din Urecheni, cea în ”vrâste” verticale din Piatra Șoimului, cea cu alesături din Ghindăoani.

În prezent, costumele tradiționale mai sunt purtate la biserică, de unii locuitori din satele de pe Valea Bicazului, dar în general ele sunt folosite de membrii unor ansambluri de jocuri și interpreți de muzică populară.

Totușii, multe bătrâne din satele nemțene, mai păstrează în dulapul vechi, câte un costum lucrat de mama sau bunica lor, în semn de respect pentru muncă și dragoste, pentru tradiția străbună.

1 / 21