Legendele Ceahlăului: Episodul 3 – Pietrele Detunate
Trăia de mult, nu se mai știe când, undeva, pe la poalele Ceahlăului, un boier atât de bogat, încât el însuși nu mai putea ține seama averilor sale, fără de număr și fără de capăt. Dacă nu credeți, vă spun, bunăoară, că numai vitele sale de le-ar fi adunat careva la un loc și-apoi le-ar fi mânat la adăpat din Bistrița cea limpede și sprințară, apoi pe dată ar fi secat-o, iar parte din dobitoace ar fi ajuns să moară până la urmă de sete!
Ei, dar fiecare om îi lăsat de la Dumnezeu cu necazul lui… Așa și boierul nostru: deși era bun la suflet și gospodar cum rar poți vedea (că nu prin hoție sau lăcomie făcuse atâta amar de avere), apoi nici unul din cei trei feciori nu-i călcase pe urme. Vezi bine, se învățaseră cu traiul fără griji și nu-l mai știau prețui. Ba, de la un timp, se întreceau a irosi – cu câte patru mâini, parcă, iar nu doar cu două! – tot ce chiteau ei că li cuvine din atâta multă și, mai ales, nemuncită de ei bogăție…
A răbdat tatăl lor cât a răbdat, i-a tot mânat cu vorba la bună chibzuială și multă vrednicie, dar… taman vorba ceea: pe o ureche le intra și pe alta le ieșea. De îndată ce se vedeau iar cu buzunarele pline, printre lăutari, cofe de vin și femei pricepute la sucit mințile cu dezmierdări și șoapte viclene, nimic din ce promiteau dimineața tatălui lor nu mai făceau baremi până-ntr-amiază…
Dar, și răbdarea boierului avea un capăt! Și uite-așa, într-o bună zi, și-a înnodat bietul om băierile inimii și – cu toată durerea sa de părinte – a hotărât să-i lase pe toți trei fără pic de avere, adică să-i dezmoștenească de tot și de toate, chiar și de traiul cel bun și necuvenit unor risipitori împătimiți în desfrâu și lenevie. A prins apoi a vinde toate averile sale, lăsând doar cât să aibă din ce trăi el și câțiva slujitori, că nici nevastă și nici alte neamuri nu mai avea…
Apoi, tot bănetul de aur astfel agonisit, l-au încărcat în desagi și, punând desagii pe cai zdraveni, de munte, anume învățați cu mersul pe povârnișuri, au pornit în șir – boierul, caii și slujitorii – să urce spre vârful cel semeț al Ceahlăului. Nefericitul tată îl știa foarte bine pe un pustnic retras mai de mult pe Muntele Sfânt întru smerită și temeinică rugăciune, căci îl ajutase spre a-și săpa chilie sub muchia unei stânci înclinate, nu departe de Piatra Altarului. Știau și boierul și pustnicul că „banul e ochiul dracului” și au îngropat adânc, într-un loc cât mai ferit, de sub o stâncă măreață, întreaga comoară adusă-n desagi. Mai mult, au sfințit creștinește locul și au pus o cruce de lemn deasupra tainiței, ca să țină departe duhurile rele și orice lucrare diavolească.
Au trecut așa mulți ani, chiar mai bine de-o sută ori două. Crucea de lemn a putrezit și s-a risipit de parcă nici n-ar fi fost, iar cei care cunoșteau taina comorii de mult se făcuseră una cu pământul în care, la rândul lor, au fost îngropați. Doar Satana, cel mereu neobosit în blestemății, mai avea a purta grija banilor celor mulți, cu care știa că poate târî în păcat puhoi de oameni ușor de smintit de la dreapta credință și faptele bune. Dar, cum nici el nu știa care-i locul comorii, că slujbele cele multe făcute de pustnic făcuseră nevăzută comoara chiar și pentru ochiul cel viclean al Satanei, porni a săpa printre stânci, la rând. Nu a dat însă de nici un bănuț! Atunci, aprins de mânie mai dihai decât focurile Iadului din care venea, se repezi cu potop de trăsnete asupra stâncilor celor mari, între care și cea cu comoara.
Domnul Dumnezeu, din Înalturi, văzu ticăloasa lucrare a Satanei, întru aflarea comorii și rătăcirea sufletească a mii de creștini. Trimise atunci din cer un fulger prelung, ca un stâlp de lumină. Pe loc se topi tot bănetul, risipindu-se grabnic, în adâncul cel de nepătruns al pământului. Doar stânca detunată și fărâmițată în rânjet de fierăstru, amintește și azi de urzeala Satanei și pedeapsa Celui Atotputernic…
