Arhitectură tradițională

Ghidul își propune să prezinte un set de reguli ușor de aplicat, cu exemple clare, care să faciliteze alegerea modelelor adecvate de către cei care vor să construiască în mediul rural. Obiectivul esențial al ghidului este păstrarea spiritului așezărilor rurale din România și creșterea calității vieții în mediul rural, concomitent cu conservarea tradițiilor și a peisajului cultural existent. Toate acestea sunt privite ca resurse de bază pentru dezvoltarea durabilă a mediului rural.

Puteți consulta ghidul specific zonei Neamț accesând linkul de mai jos:

Ghid Zona Subcarpatică Bacău-Neamț

Cine merge pe drumurile din satele mai izolate de munte, mai poate vedea încă multe construcții tradiționale – adevărate documente de viață ale înaintașilor noștri. Acestea dispar treptat din peisaj, fiind înlocuite cu forme moderne, mai spațioase și mai confortabile, care conduc, însă spre uniformizare și îndepărtare de tradiția locului.

Construcțiile vechi se disting prin dimensiuni mai reduse, prin tehnici mai simple, prin echilibrul proporțiilor și armonia ansamblului decorativ. Până la începutul secolului al XX-lea, gospodarii își făceau singuri majoritatea construcțiilor, dată fiind simplitatea formelor și a tehnologiilor. Meșterii dulgheri erau solicitați doar la ridicarea edificiilor mai importante: conace, biserici, școli, case cu cerdac decorat, porți înalte.

Tinerii căsătoriți, se desprindeau de casa părintească, întemeindu-și propria gospodărie, pe pământul dat de părinți, din gospodăria lor. Folosind știința și experiența celor în vârstă, aceștia ridicau lesne casa necesară, urmând anumite etape și obiceiuri: pregătirea materialelor: piatra pentru temelie, bârnele pentru pereți, tăiate la dimensiunile dorite și cioplite la capete pentru îmbinare, grinzile, căpriorii și șipcile pentru acoperiș, peste care se bătea dranița, cu cuie de tisă; lutul și varul, pentru tencuit și văruit pereții. Când toate materialele erau pregătite, se făcea o clacă mare, cu rude și vecini, iar în câteva zile construiau o casă cu două – trei încăperi, așa cum se poate vedea la Casa lui Ion Creangă din Humulești, dar și la altele, unde mai viețuiește câte un bătrân (Gârcina, Piatra Șoimului, Borlești, Roznov, Hlăpești …), sau unde un moștenitor inimos, mai păstrează casa veche, din respect pentru părinți sau bunici. Mai ușor se construiau, din materiale ușoare (crengi, paie, stuf…), vechile grajduri și șuri – pentru animale, hambare și coșere – pentru porumb, garduri, porți simple.

Locuința – construcția cea mai importantă din cadrul gospodăriei era construită cu multă grijă, pentru a satisface condițiile de viață ale unei familii. La început, se construiau case cu o singură încăpere, la care treptat s-a adăugat tinda, cămara și a doua cameră, pentru ca în ultima jumătate de veac să se ridice case cu planuri și forme noi.

Casa veche cu o încăpere sau cea cu tindă și cameră a constituit locuința țăranului de rând, până aproape de zilele noastre. Casa de la munte era durată din bârne rotunde, îmbinate în cheotori și acoperită cu draniță lungă, iar cea de la șes era construită din pământ bătut pe furci, cu acoperișul învelit cu paie. Încăperea primară din casele vechi a reprezentat celula fundamentală, de la care, prin adaosuri și dezvoltări s-a ajuns la toate tipurile evoluate de locuințe tradiționale. Rânduiala străveche din interiorul camerei exprimă statornicia firii moldovenilor și o anumită stare socială: vatra mare cu cuptor și horn, amplasată în colțul de la intrare; patul cu culmea deasupra, pe care se expuneau hainele de sărbătoare și lada de zestre la capăt, peste care se înălța clidul de țesături și perne; laițele lungi dispuse în colț; blidarul după ușă; masa joasă și rotundă, pe mijloc, cu mulțimea de scăunele în jur, la care se îngrămădea puzderia de copii; podeaua din pământ, lipită cu lut și tavanul cu grinzi, înnegrit de focul de la vatră. Puținele țesături – păretare, lăicere și ștergare, țesute din lână sau cănepă și decorate cu ”vrâste”, în culori naturale ori vegetale împodobeau interiorul sobru, cu lumina slabă, pătrunsă prin ferestrele mici. Secole și chiar milenii, în aceste condiții și-a dus viața o familie numeroasă de țărani, unde se nășteau și se creșteau copiii, se dormea, se găteau bucatele, femeile torceau și țeseau toate cele necesare îmbrăcării tuturor membrilor și a casei. Și tot în acest spațiu se petreceau sărbătorile, șezătorile și se transmiteau obiceiurile din străbuni, într-o atmosferă de înțelegere și tihnă, de respect și credință. Interesant este că această unică încăpere și-a păstrat polifuncționalitatea și în casele țărănești mai dezvoltate.

Casa tradițională cu două camere, tindă mediană și dolie, a constituit locuința cea mai potrivită pentru o rezolvare mai satisfăcătoare a necesităților vieții unei familii de oameni gospodari. Fiecare încăpere avea funcționalități precise, păstrate până astăzi. Cea mai importantă evoluție a fost pe plan estetic, prin dezvoltarea unui cerdac cu pridvor pe mijloc și cu decor bogat, realizat în tehnicile de crestare și traforare a lemnului. De asemenea, organizarea interioarelor a suferit importante îmbunătățiri, prin apariția covoarelor și ștergarelor brodate pe pereți, a perdelelor la geamurile mărite și a pieselor de mobilier de influență orășenească. Astfel casa a devenit un ansamblu util și estetic – reprezentativ pentru condiția socială și prestigiul familiei. Mergând pe ulițele satelor Pluton și Dolia – Pipirig, Nemțișor-Vînători Neamț, Curechiștea-Grumăzești, Ghindăoani, Mitocu Bălan-Crăcăoani, Cuejdiu-Gârcina, Poeni-Piatra Șoimului, Nechitu-Borlești și altele, poți admira și în prezent case cu cerdacul frumos împodobit, care impresionează prin bogăția și armonia distribuirii și realizării elementelor decorative.

Evoluția în arhitectura populară, rezultată din dezvoltarea economico-socială, începută la jumătatea secolului al XIX-lea, s-a produs și la celelalte construcții.

Adăposturile pentru animale și alimente au înregistrat același progres, de la simplu la complex, de la arhaic, la modern, de la materiale ieftine la cele durabile, de la forme mici la cele cu dimensiuni mari și frumoase. Între acestea se distinge grajdul ”cu sân”, ce expune la partea superioară, un registru traforat, numit”fațada cu flori”.

Cea mai importantă schimbare s-a realizat la poarta de la intrarea în gospodărie, care a căpătat forme masive din lemn, cu acoperiș înalt și dimensiuni apreciabile. Elementele componente ale porții au fost decorate cu compoziții ornamentale, crestate, sculptate ori traforate, la stâlpi, tăbliile porților mari și ale portițelor pentru accesul oamenilor, streșinile și ”capacele” acoperișului. Deținând valențe estetice deosebite, poarta a devenit mijloc de reprezentare al prestigiului familiei. Frumoase porți se lucrează și azi, în satele de sub munte, încercându-se noi forme decorative create sau împrumutate.

Construcțiile de interes comunitar intră în ansamblul arhitectonic al unei așezări: biserica, școala, bolnița și spițeria, hanul, primăria, fântâna și troița. Aceste tipuri de construcții au fost realizate în forme corespunzătoare funcționalității lor, cu respectarea caracteristicilor arhitectonice specifice ale vremurilor și cu dimensiuni adecvate necesităților comunității. La început toate arătau ca niște case mai mari, mai îngrijit lucrate și mai decorate.

Biserica de lemn este cea mai veche, mai importantă și mai frumoasă construcție de interes comunitar, în jurul căreia s-au format principalele edificii culturale și sociale. Pentru ridicarea lor, meșterii pietrari, dulgheri, tâmplari și iconari au folosit cele mai bune și mai durabile materiale, cele mai perfecționate unelte și tehnici, cele mai frumoase și mai impunătoare forme. Fiind destinate micilor comunități de localnici, bisericile aveau dimensiuni reduse, fiind durate din lemn, cu multă pricepere și talent. Multe biserici vechi de lemn există și funcționează și în prezent, pe teritoriul județului Neamț, fiind relicve interesante și documente prețioase, trecute în categoria monumentelor istorice. Dintre acestea, cu valori artistice deosebite sunt bisericile din: cartierul Văleni-Piatra Neamț (sec. XVI, ctitorită de Petru Rareș), Sagna (sec. XVI), Cășărie (1656) și Sărata (1752) – comuna Dobreni, Pocrov-Mănăstirea Neamț (1714), Sihla-Vînători-Neamț (1763 și 1813), Țibucani (1774), Farcașa (1774), cartierul Vînătorii Pietrei (1776), cartierul Sarata–Piatra Neamț (1780, strămutată în prezent pe M. Cozla), Bistricioara-Ceahlău (1780), Popeni-Pipirig (1807) și altele. Multe dintre bisericile de lemn au fost distruse de vreme sau de intemperii, dintre care unele de o rară frumusețe: Bîrcu-Goșmani-comuna Români (încep. sec. XVIII, distrusă de o furtună în 1950 și reconstituită în cimitirul Mst. Bistrița), Cozla, din Poiana Draga, de pe M. Cozla – P.Neamț și multe altele. Aceste numeroase mărturii de înălțare sufletească sunt adevărate bijuterii de arhitectură populară, realizate în cel mai autentic stil moldovenesc. Împreună cu monumentele medievale de piatră sau cărămidă, de la Piatra Neamț, Târgu Neamț, Războieni, Tazlău, Vânători-Neamț, Agapia, Văratec, Sihăstria și altele, bisericile din lemn, fac mândria meleagurilor nemțene, atât de încărcate de legende și fapte istorice. Pentru a le vedea, călătorul trebuie să intre pe drumuri mai lăturalnice, pe firul văilor, în liniștea pădurilor sau în sălbăticia stâncilor, acolo unde oamenii le-au ascuns din calea răufăcătorilor.

Școlile publice înființate de la mijlocul secolului al XIX-le erau construite din lemn sau cărămidă, între primele și cele mai mari fiind Schola Poblica din Târgu Neamț, ridicată în anul 1852. Înmulțirea școlilor la începutul secolului al XX-lea, s-a realizat sub conducerea ministrului Spiru Haret, când a fost răspândit tipul Casa Școalelor, dintre care au supraviețuit câteva unități în: Piatra Neamț, Vînători-Neamț, Cracăul Negru.

Hanurile sau rateșurile au fost construite în număr foarte mare, județul Neamț fiind zonă de trecere dintre Moldova și Transilvania, între Bucovina și Muntenia, cu o mare circulație de oameni și mărfuri, cu mari atracții turistice montane și culturale.

Dintre hanurile mari, amintim pe cele din satele: Șerbești-Ștefan cel Mare, Oșlobeni-Bodești, Girov, Urecheni, Răbâia-Petricani, Roznov, Bălănești, Boureni-Roman și cele mai multe în târgurille Neamțu, Piatra, Roman. Doar Hanul Ancuței evocat de Mihail Sadoveanu a rezistat timpului, fiind refăcut în 1967, pentru a funcționa și azi.

Numeroase hanuri mai mici au existat în satele: Ghigoiești-Girov, Corni-Bodești, Vad, Unghi și Cârligi – comuna Ștefan cel Mare, Bălănești, Tazlău, Bozieni și multe altele între care mai există, în forma originară Hanul de la Cârligi, comuna Ștefan cel Mare.

Arhitectura populară tradițională deține o deosebită valoare estetică și documentară, însumând cunoștințe, experiențe, măiestrie, simțăminte și mulțimea de sensuri cuprinse în cuvintele casă și vatră, înțelegănd prin aceasta, satul natal, casa părintească și sfânta familie.

1 / 19