Ruta icoanelor făcătoare de minuni din Neamț

Înființată în 1822, dar cu rădăcini de prin secolul XV, Mănăstirea Horaița ascunde între zidurile ei o biserică construită în stil bizantin, pictată în stil neobizantin, precum și o colecție de obiecte valoroase, argintărie, icoane și cărți vechi. În fiecare an, de izvorul Tămăduirii, are loc o procesiune cu Icoana Maicii Domnului considerată, prin tradiție, „izbăvitoare de secetă”.

Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Horaița este considerată a fi salvarea credincioșilor, a ogoarelor și animalelor de la secetă. Din 1824, când a fost adusă la Mănăstirea Horaița, aproape de fiecare dată când credincioșii s-au rugat la ea, Icoana Maicii Domnului a înfăptuit minunea și i-a scăpat de secetă. De-a lungul vremii, icoana a fost dusă în procesiuni prin zonele afectate de lipsa apei și au urmat ploi abundente. De la aceste minuni i se trage numele „Izbăvitoare de secetă“.

Mănăstirea Agapia, a doua mare mănăstire de maici din România și singura așezare monahală din țară care poartă numele de „dragoste creștină“(din grecescul agape), ctitorită de Hatmanul Gavril, fratele domnitorului Vasile Lupu, în 1644, îți oferă spre contemplare, pictura tânărului Nicolae Grigorescu, realizată în perioada 1858-1860 în stil neoclasic, cu multe elemente novatoare.

Deși avea doar 20 de ani când a început să picteze interiorul bisericii (1858- 1860), Nicolae Grigorescu reușește cu puterile și talentul său să făurească la Agapia o operă nemuritoare de mare valoare, în care îmbină cu succes tradiția bizantină cu stilul neoclasic și cu arta populară românească. Astfel, Grigorescu a realizat la Agapia „un stil românesc al picturii religioase“. Din întreg ansamblul de picturi de la mănăstirea Agapia, lucrarea cu cea mai mare valoare artistică o reprezintă Icoana Maicii Domnului cu Pruncul în brațe. Având drept model o țărancă din satul Filioara, pictorul reușește să redea chipul românesc al Maicii Domnului cu trăsăturile și atitudinea de mamă țărancă din Moldova.

Atestată documentar pentru prima dată în 1210, este recunoscută drept una dintre cele mai vechi și mai însemnate așezări monahale din Moldova, și a fost ctitorită succesiv de Petru Mușat, Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare. Aici te așteaptă cea mai mare și mai veche bibliotecă mănăstirească, un inestimabil muzeu de artă bisericească și un muzeu al tiparului. Încă din secolul al XIV-lea, tradițiile cărturărești și spirituale ale acestui așezământ sunt legate și de strălucita activitate a unei celebre școli de caligrafi și miniaturiști, formați și îndrumați de Gavriil Uric și a unei tipografii organizate curând după 1500 care a sporit faima ortodoxiei.

Icoana Maicii Domnului „Lidianca“ sau „Închinătoarea“ este considerată deopotrivă procesională și protectoare și a întreținut, prin multele fapte minunate săvârșite de-a lungul secolelor, evlavia credincioșilor și a monahilor. Icoana a fost pictată în anul 665, în Lida, patria Sfântului Gheorghe pe care îl și prezintă pe versoul icoanei, fiind ostaș și având capul descoperit, stând pe scaun cu balaurul sub picioare, în mâna dreaptă având sulița, iar în cea stângă sabia. Sfânta icoană a fost dăruită, în anul 1429, voievodului Alexandru cel Bun de către împăratul Bizanțului, Ioan al VIII-lea Paleologul.

Atestată documentar pentru prima dată în 1210, este recunoscută drept una dintre cele mai vechi și mai însemnate așezări monahale din Moldova, și a fost ctitorită succesiv de Petru Mușat, Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare. Aici te așteaptă cea mai mare și mai veche bibliotecă mănăstirească, un inestimabil muzeu de artă bisericească și un muzeu al tiparului. Încă din secolul al XIV-lea, tradițiile cărturărești și spirituale ale acestui așezământ sunt legate și de strălucita activitate a unei celebre școli de caligrafi și miniaturiști, formați și îndrumați de Gavriil Uric și a unei tipografii organizate curând după 1500 care a sporit faima ortodoxiei.

Icoana Maicii Domnului cu trei mâini, (Trihirusa) de la Mănăstirea Neamț este o copie după icoana de la Mănăstirea Hilandar din Muntele Athos, Grecia. Zugrăvirea celei dea treia mâini este legată de o minune petrecută în viața Sfântului Ioan Damaschinul, care a trăit în secolul al VIII-lea. Acesta a fost pedepsit de împăratul Leon Isaurul, prin tăierea mâinii, deoarece era cunoscut ca un apărător al Sfintelor Icoane. Sfântul Ioan a luat mâna sa tăiată și a mers în fața acestei icoane cerând să îl vindece și Maica Domnului a vindecat mâna Sfântului. Drept mulțumire și recunoștință Sfântul Ioan a adăugat la icoana Maicii Domnului, în partea de jos, o mână de argint.

Mănăstirea Durău a fost ridicată pe locul unui vechi schit existent de pe la 1600, cu prima atestare documentară datând din 1779 și ascunde lucrări de o mare desfășurare picturală, cu personaje și elemente preluate din peisajul locului, din portul și tipologia umană locală, fără parcă a mai respecta vechile canoane iconografice, prin care renumitul pictor Nicolae Tonitza și ucenicii săi șiau lăsat aici amprenta, spre admirația vizitatorilor.

Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Durău a înfăptuit multe minuni, dar despre cea cu părintele Silvestru se vorbește cel mai des. El s-a rugat toată viața ca Maica Domnului „să-i de sfârșitul cel bun“. Apoi săruta icoana și se ducea la ascultare cu ochii în lacrimi. De la o vreme, părintele Silvestru surzise de tot, dar venea la biserică tot timpul și fără să întârzie. El le-a explicat celor ce l-au întrebat cum de respectă programul, că se roagă la Maica Domnului să îl trezească pentru rugăciune și ea îl trezea, atingându-l ușor, în fiecare noapte. În toamna anului 1919, pe când erau cu toții la Utrenie și se cânta „Ceea ce ești mai cinstită decât Heruvimii“, părintele Silvestru făcea metanii, după obicei, la icoana Maicii Domnului. Apoi, el a rămas în genunchi, cu fruntea la pământ. Părinții credeau că l-a furat somnul. La sfârșitul slujbei, l-au deșteptat, zicând: - Scoală, părinte Silvestru, că s-a terminat Utrenia! Dar, minunea se înfăptui, căci părintele Silvestru își dăduse duhul înaintea icoanei Preasfintei Fecioare!

Mănăstirea Bistrița este ctitorie succesivă a patru mari voievozi mușatini: Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Petru Rareș și Alexandru Lăpușneanu. Aici a funcționat, în secolele XVI-XIX, și o renumită școală de copiști, pisari și grămătici, după ce, încă de la începutul veacului precedent, monahul Chiril a realizat o veritabilă operă de artă, copiind și împodobind cu miniaturi un Tetraevanghel.

În biserica Mănăstirii Bistrița, după ce te întâmpină în pridvor două icoane nou pictate ale hramului, înaintezi în pronaos și dincolo de mormintele princiare se arată privirii icoana Sfintei Ana, odorul cel mai de preț al moștenirii ctitorilor mușatini. Oamenii îngenunchează înaintea ei și cer ajutor; atunci se numără dureri, se slobozesc păcate, se dezleagă nerodirea pântecelui, se vindecă bolnavi, se întăresc și se întregesc familii. Darul acestei icoane, de a fi făcătoare de minuni, a întărit mereu credința monahilor și a credincioșilor ce vin aici.

În evlavia poporului român, icoana Sfintei Ana de la Mănăstirea Bistrița este cunoscută ca „cea mai vestită icoană procesională din țară în vremuri de secetă și întristare”. Era purtată prin orașe și sate, peste ogoare și țarini însetate, însoțită de rugăciunile preoților și credincioșilor, iar ajutorul se arăta neîntârziat. Considerată de Arhimandritul Ioanichie Bălan ca fiind a doua între icoanele făcătoare de minuni din România, după icoana Maicii Domnului de la Neamț (în cartea sa „Sfintele Icoane făcătoare de minuni din România”, apărută la Editura Episcopiei Romanului, în 1999), icoana Sfintei Ana este o creație a artei bizantine, primită în dar în 1407 de la împăratului Manuel II Paleologul și soția sa Ana. Icoana a fost restaurată în secolul al XVIII-lea și așezată într-o nouă strană de lemn sculptat și aurit, în anul 1853, strană donată de arhimadritul Varnava, egumenul Mănăstirii Pângărați, care sa tămăduit aici de o grea boală, acest fapt fiind consemnat și pe medalionul aflat deasupra ei.