Ruta patrimoniului ecumenic – Așezăminte creștine în județul Neamț

Deși Mănăstirea a fost înființată în anul 1822, sunt documente potrivit cărora ea datează din secolul XV. În urma unei revelații dumnezeiești, părintele Irinarh Roseti a ridicat o biserică de lemn, cu hramul Pogorârea Sfântului Duh. Urmașul său la stăreție, părintele Ermoghen, a ridicat o nouă biserică, cu hramul Botezul Domnului. Biserica este construită din piatră, cu bolți din cărămidă, în stil bizantin. Pictura este realizată în stil neobizantin. Catapeteasma, lucrată la Viena, în lemn aurit, amvonul aflându-se plasat deasupra ușilor împărătești. Complexul mănăstiresc mai cuprinde Paraclisul de iarnă Sfântul Nicolae, un turn-clopotniță în care se află Paraclisul Pogorârea Duhului Sfânt și trei corpuri de chilii. În patrimoniul mănăstirii se găsesc obiecte valoroase, argintărie, icoane și cărți vechi, dintre care se pot aminti o Evanghelie ferecată în argint, un Apostol datând din vremea domnitorului Constantin Brâncoveanu și altul din vremea lui Șerban Vodă Cantacuzino și un Octoih. În fiecare an, de izvorul Tămăduirii, are loc o procesiune cu Icoana Maicii Domnului considerată, prin tradiție, „izbăvitoare de secetă”. Regele Carol al II-lea a fost exilat în 1919 la Mănăstirea Horaița pentru 75 de zile, ca pedeapsă pentru căsătoria secretă cu Zizi Lambrino. În preajma mănăstirii Horaița se găsește schitul Horăicioara care a fost înființat spre sfârșitul sec.XV, din porunca lui Ștefan cel Mare. Arhimandritul Chiriac a ridicat o biserică din lemn, cu hramul Buna Vestire. În 1868, în locul vechii biserici a fost ridicată una nouă, din piatră, de către arhimandritul Ermoghen Buhuș, cu hramul Izvorul Tămăduirii, căci în apropiere există un izvor cu ape tămăduitoare. După 1988, chiliile și locașul au fost consolidate și pictura în frescă finalizată. Aici se găsește o icoană a Maicii Domnului, considerată făcătoare de minuni. Calistrat Hogaș, impresionat de poziția schitului, scria în amintirile sale: „Nu departe de Horaița, pe un munte despre miazăzi, se află Horaița Mică sau Horăicioara: schitul acesta e un adevărat cuib de vultur aninat în crăpătura unei stânci aeriene. El stă mai totdeauna ascuns între nori și, numai când aceștia se desfac, schitul se zărește albind dintre bradișul negru.“

Mănăstirea Văratic se leagă de numele maicii Olimpiada, care întemeiază între 1781 și 1785, o sihăstrie în poiana Văratec, fiind rânduită aici ca stareță de către Paisie Velicikovscki. O biserică din lemn se construiește în 1794, în timpul stareței Nazaria, iar mai târziu, în 1808, s-a ridicat actuala biserică Adormirea Maicii Domnului. Începând cu 1821 mănăstirea trece prin încercări grele, fiind pustiită. În 1900 se confruntă cu un incendiu mistuitor, care a distrus aproape totul. Actualul complex mănăstiresc este construit după 1900 și cuprinde Biserica Adormirea Maicii Domnului, turnul-clopotniță, Biserica Sf. Ioan Botezătorul, Biserica Schimbarea la față și chiliile. Biserica Adormirea Maicii Domnului e construită din piatră de râu și cărămidă, în formă de cruce, cu ziduri groase, cu două turle rotunde, îmbinând stilul moldovenesc cu elemente neoclasice. Frescele originale din interior, pictate în 1841, au fost refăcute în 1882, în stil realist. În fața bisericii se găsește statuia în bronz a Saftei Brâncoveanu realizată în anul 1935 de către Ion Jalea.

Intrările, situate pe laturile de sud și nord, sunt străjuite de două pridvoare cu acoperiș bulbat și profile masive ce contrastează cu linia elansată a edificiului. În interior pridvorul este amenajat în partea sa superioară pentru a adăposti obiectele de valoare ale mănăstirii și e acoperit cu două calote sferice susținute de un singur arc longitudinal și de două arce laterale. Pronaosul și naosul, între care se ridică un zid susținut de două coloane ionice târzii, prezintă cunoscutul sistem de boltire moldovenesc cu arce piezișe ce asigură o restrângere succesivă a suprafeței de sprijin. Aceste două cupole sunt separate printr-un semicilindru de mici dimensiuni, sprijinit pe arce transversale, în timp ce altarul prezintă un arc dublou spre apus, fiind boltit în sfert de sferă la răsărit.

Prima mențiune documentară a mănăstirii datează din 1437. Tradiția spune că a fost ridicată în apropierea unei mai vechi vetre monahale, al cărei nume se leagă de sihastrul Agapie. Acesta împreună cu ucenicii săi au ridicat o biserică din lemn, care mai târziu a fost distrusă. Prima biserică de zid a fost construită de Petru Rareș și Elena Doamna, fiind reînnoită de Petru Șchiopu. Din pricina alunecărilor de teren frecvente în zonă, la 1600 călugării au decis construirea unei biserici noi mai în vale, în jurul căreia se va dezvolta Mănăstirea Agapia de astăzi. Noua mănăstire a fost construită între 1642 și 1644 de hatmanul Gavriil Coci, fratele domnitorului Vasile Lupu. Deasupra ușii de intrare în biserică, de pe latura sudică, se află o pisanie cu următorul text în limba slavonă: "În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, iată eu robul lui Dumnezeu, Gavriil hatmanul și Doamna Liliana, am făcut și am înzestrat această mănăstirea Agapia din nou, în zilele binecredinciosului și de Hristos iubitorului Domn Vasile Lupu Voievod. Și s-a început zidirea în anul 7150 octombrie 16 zile și s-a săvârșit în 7152 septembrie 3 zile și s-a sfințit în 7155 septembrie 12".

Edificiul are plan triconic și este construit pe o temelie de piatră, cu ziduri de o grosime impresionantă. Absidele au formă semicirculară, cele laterale fiind îmbrăcate la exterior în rezalite dreptunghiulare. Acoperișul simplu, cu o înclinație redusă, este străpuns deasupra naosului de o turlă sveltă cu baza octogonală, ca la Galata și Trei Ierarhi, din Iași. Fațadele, albe, poartă pecetea stilului neoclasic, pilaștrii de factură corintică încadrează ferestrele și ușile sau susțin arcade oarbe cu arhivolte bogat ornamentate.

Prima atestare documentară a mănăstirii datează de la 1210. Potrivit documentelor, Petru Mușat a ridicat, pe locul unei vechi biserici de lemn un locaș de piatră în 1375, distrus la cutremurul din 1471. Între anii 1486 și 1497, Ștefan cel Mare, considerând imposibilă refacerea vechii biserici a ridicat o nouă biserică, cu hramul Înălțarea Domnului, un adevărat unicat arhitectural, de o eleganță și frumusețe deosebite. Absida altarului și naosul au fost pictate în ultima perioadă de domnie a lui Ștefan cel Mare, iar pronaosul și pridvorul închis, în vremea lui Petru Rareș, straturile vechii picturi din absida altarului și naos devenind vizibile după restaurarea din 2000. Biserica este și o importantă necropolă, aici fiind înmormântați voievozi, demnitari, dar și episcopi și stareți (Pimen, Siluan și Silvestru, sec. XIV; Sf. Paisie de la Neamț). În incinta mănăstirii se mai află un turn-clopotniță (ridicat de Alexandru cel Bun la începutul sec. XV). Mitropolitul Venianim Costache este cel care a finalizat lucrările la turnul-clopotniță, ridicând clopotele în încăperea din partea superioară a turnului, iar în încăperea unde se găseau inițial clopotele a amenajat Paraclisul Buna Vestire. Mitropolitul Venianim Costache finalizează, de asemenea, lucrările la chiliile din incinta mănăstirii, iar în partea de nord amenajează Paraclisul Adormirii Maicii Domnului. Între anii 1820 și 1830 a fost ridicată biserica, cu hramul Sf. Gheorghe, care în urma unor lucrări de restaurare (1956-1960) a fost demolată, fiind reconstruită în partea de est, între chilii. Bolnița și Paraclisul Sf. Ioan cel Nou de la Suceava au fost ridicate între anii 1843 și 1846.

Perioada de maximă înflorire a mănăstirii a fost în sec. XVIII-lea, când Sf. Paisie Velicikovski se stabilește la Neamț, împreună cu 60 de ucenici, unde desfășoară o intensă activitate cărturărească, traducând Filocalia în limba slavonă (tipărită la Moscova în 1793). Tot la Neamț ucenicii săi vor traduce sute de manuscrise filocalice în românește. Cei peste o mie de călugări, adunați în jurul starețului din toate țările ortodoxe, vor duce faima Mănăstirii Neamț în cele mai îndepărtate colțuri ale Rusiei, Bulgariei, Serbiei și în Sfântul Munte. În 1794, marele restaurator al tradiției isihaste filocalice de la Neamț trece la cele veșnice, fiind înmormântat în biserică. În cadrul mănăstirii au funcționat o școală de caligrafi, copiști și miniaturiști, o școală de sculptori și gravori, o tipografie (înființată de Venianim Costache la 1807, aflată și acum în funcțiune) și o bibliotecă ce deține peste 15000 de volume și peste 500 de manuscrise (cele mai vechi, din sec. XVII-XVIII), deosebit de importante pentru cultura românească.

În jurul anului 1500 un grup de sihaștri de la Mănăstirea Neamț se așează pe Valea Pârâului Secu care, sub conducerea ieroschim. Zosima, în 1530, vor întemeia Schitul lui Zosima. Domnitorul Petru Rareș va fi cel care va înălța o biserică pentru noul schit, pe locul bisericii cimitirului de astăzi. În 1550 schitul a fost îngrădit cu zid de piatră de către Elena, soția voievodului, și de fii săi. Ctitorii mănăstirii de piatră sunt Nestor Ureche împreună cu soția sa Mitrofana, părinții cronicarului Grigore Ureche. Construcțiile care alcătuiesc astăzi complexul mănăstiresc de la Secu nu datează toate din aceeași perioadă. Bisericii din 1602, din mijlocul cetății, cu hramul „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul“, i s-au adăugat, în sec. al XVIII-lea, pridvorul, în prima jumătate a veacului trecut, un diaconicon, un proscomidiar, precum și pridvorașul de pe latura vestică, iar în 1850 i s-a refăcut în întregime pictura interioară, tot atunci reînnoindu-se și catapeteasma. Zidurile incintei și turnurile de apărare, a căror construcție a început cam în aceeași vreme cu acea a bisericii, au suferit intervenții și refaceri pe timpul lui Vasile Lupu. Celelalte clădiri ale mănăstirii, în forma lor actuală, cu excepția laturii de sud, datează din perioada care a urmat incendiului din 1821 provocat de turcii care au asediat mănăstirea. În 1640 se construiește „Paraclisul Adormirea Maicii Domnului” în turnul de S-E, de către ierom. Ghedeon, egumenul mănăstirii la acea vreme. Între anii 1758 și 1763 se ridică din lemn Paraclisul Sf. Nicolae, egumen fiind în acel timp ieroschimonahul Nifon Udrea Trotușanul, în amintirea bisericii mari din Cetatea Neamțului, paraclis care va dăinui până în 1821. La 1821, turcii, în lupta lor cu revoluționarii eteriști, incendiază mănăstirea, iar călugării și cei aproape de 500 de luptători greci eteriști au fost uciși. După 1821 s-au reconstruit corpurile de chilii din incintă și se reface din temelii Paraclisul Sfântul Nicolae, care fusese distrus de incendiu. În perioada 1977-1984 s-au efectuat ample lucrări de restaurare a întregului complex monahal, care au dat acestui așezământ înfățișarea pe care o are astăzi.

Din punct de vedere constructiv, Mănăstirea Secu face parte din categoria așezămintelor monastice fortificate. Ziduri puternice cu turnuri pătrate închid o incintă dreptunghiulară, pe laturile căreia se înșiră chiliile cu etaj. Un turn-clopotniță impunător prin masivitate și înălțime acoperă intrarea spre apus. Decorația exterioară se rezumă la un brâu median, încadrat de două rânduri de cărămizi dispuse în „zimți” și care împarte întreaga suprafață în două mari registre: cel superior, acoperit de un șir de ocnițe alungite, cu arcul de sub cornișă bine pronunțat, și cel inferior, cu ocnițe mai mari.

A fost întemeiată în 1655, pe locul unei mai vechi sihăstrii, cunoscută ca „Sihăstria lui Atanasie”, după numele întemeitorului. Episcopul Ghedeon al Hușilor a construit aici prima biserică și chilii pentru obște. În urma incursiunilor tătarilor, locașul se va ruina, astfel că în 1734 Episcopul Ghedeon va ridica o nouă biserică. În 1734 Mănăstirea Sihăstria trece sub ascultarea Mănăstirii Secu, iar din 1779, sub cea a Mănăstirii Neamț. În 1821 mănăstirea este arsă și prădată, în vremea confruntării dintre turci și eteriști. Lucrările de refacere au început în 1824, prin grija mitropolitului Venianim Costache și a starețului Dometian. Vor fi refăcute atunci biserica de piatră, turnul-clopotniță, un corp de chilii, turnul porții și zidul de incintă. În 1837 se ridică un paraclis de iarnă din lemn, care va arde, în 1941, împreună cu chiliile din jur, fiind reclădite în 1947, în vremea stăreției pr. Cleopa Ilie. Complexul mănăstiresc actual de la Sihăstria este alcătuit din: biserica veche, cu hramul „Nașterea Maicii Domnului”, construită din piatră de râu și cărămidă, în stil clasic moldovenesc, în plan triconc, cu o singură turlă, repictată în frescă între 1986 și 1988; paraclisul de iarnă, cu hramul Sfinții Părinți Ioachim și Ana, construit în 1947, cu o pictură de o reală valoare artistică, operă a schimonahului Irineu Protcenco; Catedrala Sfânta Teodora de la Sihla, ridicată în 1999, din cărămidă cu cadre de beton armat, cu pictură interioară în frescă, aparținând arhim. Vartolomeu Florea împreună cu ucenicii din Mănăstirea Sihăstria; turnul-clopotniță, construit pe două niveluri în 1825 și restaurat între 1983 și 1984.

Biserica „Nașterea Maicii Domnului”, principalul obiectiv al complexului mănăstiresc, are un plan triconic, fiind construită în stil clasic moldovenesc, dar fără soclu și contraforturi, având absida răsăriteană mai alungită decît absidele laterale. Pridvorul situat la extremitatea vestică în axul edificiului este acoperit cu două calote sferice paralele. Alte două calote similare acoperă pronaosul, în timp ce bolta cilindrică a naosului este susținută de arcele piezișe tipic moldovenești, pe care le întâlnim frecvent la bisericile din epoca lui Ștefan cel Mare.

Mănăstirea a fost ridicată pe locul unui vechi schit existent de pe la 1600. Prima atestare documentară datează din 1779. Ulterior, monahiile s-au retras în Poiana Văratec, locul lor fiind luat de călugări în anul 1802. Între anii 1832 și 1835 s-a construit biserica actuală, sfințită de Mitropolitul Venianim Costache. Pictura bisericii a fost executată în două etape: pridvorul, pictat între anii 1835 de monahii Macarie, Pimen și Ghervasie, iar restul bisericii, pictat între anii 1935 și 1937 de către Nicolae Tonitza și ucenicii lui. Catapeteasma a fost pictată la Constantinopol în 1835 și este lucrată în lemn de tei poleit cu aur. Pereții pridvorului păstrează pictura din 1835, executată în tonalități sobre și cu un conținut narativ interesant, atât „Judecata de Apoi” cât și „Caznele iadului” transpunând o viziune naiv-profană cu un nivel de realizare de o mare complexitate. Pictura realizată de Nicolae Tonitza și ucenicii săi nu pare să respecte vechile canoane iconografice, în lucrările de o mare desfășurare picturală fiind introduse personaje și elemente preluate din peisajul locului, din portul și tipologia umană locală.

Planul bisericii este cel obișnuit, în formă de cruce, cu două abside laterale ușor pronunțate și o a treia la altar, în prelungirea cărora se află corpul navei divizat în naos, pronaos și pridvor.

Denumirea de Pângărați provine, după istoricul Nicolae Iorga, de la un posibil călugăr Pangratie care „se pare a fost un pustnic de demult dând numele pârâului din apropiere“. A fost ridicată la sfârșitul sec. XIV de către sihastrul Simeon, care, cu ajutor de la Ștefan cel Mare, a făcut o biserică de lemn. Aceasta a fost arsă de turci și pe locul celei vechi, în 1560, Alexandru Lăpușneanu a construit o biserică de piatră. Este o biserică suprapusă, cea de la subsol având rol de tainiță, devenită ulterior paraclis cu hramul Sfinții Români. Biserica este în formă de navă, cu absidele laterale înglobate în grosimea zidului și marcate în exterior cu rezalituri flancate de contraforturi, iar absida altarului, pentagonală, cu o fereastră în ax sub care s-a amplasat un picior de susținere. Intrarea de la parter are un chenar de piatră asemănător cu ancadramentul ferestrelor, fiind împodobit cu muluri care se întretaie în unghi drept. Deasupra intrării se află un lintel de piatră ornamentat cu un scut, pe suprafața căruia s-a executat stema Moldovei.

Intrarea în biserica de la etaj se face pe latura de nord prin intermediul a două pridvoare. Primul este deschis, iar ușa este încadrată cu un chenar de piatră cu muluri îmbinate în unghi drept și lintel deasupra, iar al doilea, închis, este acoperit cu o calotă sferică încinsă cu un brîâu zimțat din cărămidă, de influență muntenească, ce primește lumina prin două ferestre situate spre apus și miazănoapte.

Mănăstirea Bistrița este unul din cele mai vechi ansambluri religioase, istorice și de artă medievală din România, fiind, totodată cea mai importantă ctitorie mușatină din Moldova. Tradiția atribuie primul altar ridicat la Bistrița lui Petru I Mușat, care ar fi ctitorit un schit de lemn pe locul actualei biserici. Principalul ctitor fondator al mănăstirii este considerat însă Alexandru cel Bun, fiind urmat de trei mari mușatini: Ștefan cel Mare, Petru Rareș și Alexandru Lăpușneanu. Alexandru cel Bun își va fixa la Bistrița locul necropolei sale și a familiei domnitoare, zidind o impunătoare biserică de piatră cu hramul Adormirea Maicii Domnului, chilii pentru călugări, un turn clopotniță și o casă domnească. La sfârșit de veac, în 1498, Ștefan cel Mare și-a înscris numele printre ctitorii de la Bistrița ridicând o impunătoare clopotniță cu paraclis, după cum rezultă și din inscripția votivă încastrată în peretele sudic al construcției: „Evlaviosul și de Hristos iubitorul Io Ștefan Voievod, cu mila lui Dumnezeu Domn al Țării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a zidit această clopotniță și biserică așeză într-însa, întru numele Sfântului Mucenic Ioan cel Nou din Cetatea Albă, pentru rugăciunea sa și a Doamnei sale, Maria, și a copiilor lor, în anul 7006 (1498), și tot în anul acela le-a și săvârșit, în luna lui septembrie, 13 zile”.

Petru Rareș, în 1529, mărește paraclisul din turnul clopotniță unde i se pictează tabloul votiv. În cea de a doua domnie reînnoiește din temelii biserica, reface zidul de incintă, construiește un nou turn de intrare, care are la etaj Paraclisul Sfântul Nicolae, o nouă casă domnească în latura de V, o casă în partea de SV a incintei unde a funcționat o școală domnească până în sec. al XIX-lea. De la Alexandru Lăpușneanu se păstrează forma actuală a bisericii cu stema Moldovei, purtând inscripția: 26 mai 1554. Sfinților Simeon de la Pângărați și Iosif de la Bisericani, trăitori în obștea Bistriței, li se datorează înființarea mai multor sihăstrii și schituri din Munții Neamțului. La Bistrița au fost redactate: Letopisețul anonim al Moldovei și Pomelnicul de la Bistrița. Fiind ctitorie voievodală biserica mare a Mănăstirii Bistrița a funcționat și ca necropolă; astfel în incinta mănăstirii Bistrița se află mormintele lui Alexandru cel Bun și al doamnei Ana (Neacșa), al celor doi copii ai lui Ștefan cel Mare, Alexandru și Ana, al doamnei Cneaghina, soția lui Ștefan Lăcustă, al mitropolitului Atanasie al Moldovei, al episcopului Metodie și al lui Ivașcu Golescu, pretendent la tronul lui Petru Rareș.