Lada de zestre a județului Neamț. Arta lemnului

A fost înălțată la sfârșitul secolului al XVIII-lea, pe temelie înaltă de piatră, din bârne de brad, cu acoperișul înalt, învelit cu draniță. La începutul secolului al XX-lea a fost adăugat pridvorul spre vest, cu un mic turn-clopotniță deasupra, au fost îmbrăcați pereții cu scânduri, păstrându-se însă partea superioară, pentru etalarea decorului originar de la streașină. Planul este triconc, cu abside poligonale și peretele vestic drept. Între pronaos și naos este un perete simplu, cu o deschidere mare, pătrată. Iconostasul este cel originar, cu ușile împărătești simple, pictate cu Buna Vestire.

Zona de sub streașină oferă frumusețea îmbinării drepte a bârnelor și un decor discret, alcătuit din brâie sculptate în zig-zag, console cioplite în trepte și semicercuri crestate pe ancadramentele ferestrelor. În naosul bisericii se păstrează câteva strane vechi, cu spătarele crestate cu rozete și baluștri strunjiți.

Încă din anul 1934 a fost înființat Muzeul Arheologic Regional Piatra Neamț, de preotul-arheolog Constantin Matasă, de la care nucleu au fost constituite celelalte secții, între care și cea de etnografie. Valorile culturii populare au atras atenția multor intelectuali, care au întocmit mici colecții particulare sau școlare. Cea mai bogată a fost colecția de piese etnografice, realizată de cercetătorii Văii Bistriței, înainte de realizarea Lacului de acumulare de la Bicaz. Ea a fost depozitată și expusă într-o casă din incinta Mănăstirii Durău, până în anul 1975, când a fost transferată la Piatra Neamț, prin înființarea Muzeului județean de etnografie. Slujitorii muzeului au avut sarcina de a căuta și colecționa cele mai vechi și mai interesante mărturii de viață și de muncă din județul Neamț. Până în prezent, patrimoniul Muzeului de etnografie din Piatra Neamț numără peste de 5.000 de piese, din toate domeniile culturii populare nemțene.

Colecția de unelte și instalații populare conține serii întregi de dovezi ale tehnologiilor folosite de locuitorii de pe aceste meleaguri: plugul de lemn și cel de fier, grapa și leasa de bătut porumb; răboaje și bâte ciobănești, tălănci și clopote, topoare și bărdițe, beschia și fierăstrăul, țapine și potcoave, coase și furci, tocila, nicovala și foalele, târnăcopul și ciocanele, mijloacele de pescuit (ostia, mreaja, volocul, crâsnicul, leasa, vârșa, ciobaca), curse și capcane de vânătoare, căruță și cărădaica, sania și sănceul, râșnița și moara de mână, uneltele de prelucrat firele textile (melița, vârtelnița, sucala, urzoiul, stativele de țesut, crivala ...), teascurile de oloi și must, bancul de tâmplărie cu dălțile și gealăile specifice și încă multe alte unelte, până la instalațiile de industrie populară (moara, joagărul, teascul masiv, piua de bătut sumani și șteaza, cazanul de țuică). Toate acestea amintesc de modul manual de lucru, practicat de secole și milenii de oamenii locului, la care s-a renunțat treptat, de la începutul secolului al XX-lea, devenind astăzi doar piese de muzeu.

După unele documente păstrate, hanul ar data încă din secolul al XVIII-lea, când se pare că și-a deschis porțile pentru negustorii aflați în trecere spre Roman, Suceava sau spre Iași. Pe atunci, Hanu Ancuței se afla în marginea unui sat care s-a strămutat apoi pe moșia boierilor Catargi.

În orice caz la 1819, vornicul Ștefan Catargiu, proprietarul moșiei Tupilați, obține hrisov pentru înființarea de târguri și iarmaroace. Cum hanul se află la o încrucișare de mari drumuri comerciale – drumul Siretului și drumul care leagă Iașul de Piatra Neamț sau Târgu Neamț prin Tupilați – se construiește un han nou, ce va servi și ca stație de poștă.

Într-o poiană minunată de pe dealurile Țibucanilor, acum trei veacuri și jumătate sa retras un grup de monahi de la Mst. Secu, pentru a întemeia un schit, devenit apoi un recunoscut centru cultural teologic. Biserica veche este ridicată de spătarul Iordache Cantacuzino Deleanu, în anul 1774, din bârne de stejar. În planul triconc se disting: pridvorul deschis, cu arcade sprijinite pe stâlpi; pronaosul; gropnița; naosul cu două abside lungi, pe trei laturi și altarul pentagonal, decroșat. Pereții exteriori sunt acoperiți cu scânduri vopsite, iar interiorul este tencuit și pictat. Specifice sunt cele trei turle mari, hexagonale, cu acoperișuri în formă de clopot, învelite cu tablă ca și întreg acoperișul bisericii, dispus în trepte. Existența camerei mormintelor, dintre naos și pronaos, și a turlelor, dovedește faptul că planul bisericii de la Țibucani este inspirat din arhitectura mănăstirească de zid, din Moldova.

Bolțile au fost construite, de asemenea, sub influența arhitecturii bisericilor de mănăstire, de formă hexagonală, tencuite și văruite, cea de deasupra naosului fiind mai mare. Între pronaos și gropniță este ridicat un perete cu o deschidere îngustă, iar între gropniță și naos un perete cu o arcadă largă. În biserică se păstrează un văl de rugăciune (proskynetarion), compus din numeroase scene, precum vederi de la Ierusalim, biserica Sfântului Mormânt și icoanele lui Iisus Hristos, Maicii Domnului, ale altor sfinți. Realizate în ateliere din Ierusalim, acestea erau răspândite în sec. XIX, fiind pictate pe pânză, pentru a fi purtate în pelerinaje. Iconostasul bisericii este o frumoasă lucrare de sculptură și pictură din ultimul sfert al sec. al XVIII-lea. A fost comandat, probabil, unui atelier rutean, și corespunde gustului artistic al comunităților monahale din această perioadă, influențate de personalitatea lui Paisie Velicicovschi de la Mănăstirea Dragomirna.

Când ajungi la Muzeul Nicolae Popa întâi faci cunoștință cu strămoșii familiei, sculptați în poarta mare, din stejar masiv. Ea te impresionează prin mesajul transmis, dar și prin monumentalitatea și expresivitatea chipurilor. Această creație originală te pregătește pentru surprizele ce le vei întâlni în interiorul gospodăriei – o lume a tradițiilor și a creațiilor personale. De la început, pe o coastă înverzită, se deschide o curte largă, cu mulți pomi, printre care sunt plantați multe personaje de basm, sculptate în lemn sau piatră, care însuflețesc toată atmosfera. Întreaga curte este realizată ca un muzeu în aer liber, unde te încântă armonia dintre natură și arta naivă expusă, între casa bătrânească și clădirea mai nouă a muzeului, construită în stilul popular al locului – toate însoțite de o primire caldă, oferită până în anul 2010 de însuși Nicolae Popa, împreună cu soția lui – Elena, iar în prezent de cei trei copii ai lor – Liliana, Năiță și Damian. Casa părinților lui Nicolae Popa – locuință de oameni gospodari, construită din lemn, cu două camere, tindă mediană și celar în spate, are la fațadă un cerdac frumos decorat cu motive traforate, în care sunt expuse multe și felurite măști, ca o carte de vizită reprezentativă pentru acest muzeu. Dar mirajul începe abia când pătrunzi în interiorul casei, încărcat ca un stup, cu colecții bogate de obiecte autentice, adunate din toate satele din jurul Târpeștiului. Cea mai valoroasă este colecția de pieptare și bondițe, brodate cu mult talent artistic, în prima jumătate a secolului al XX-lea, de bravii cojocari din Târgu Neamț, Ghindăoani, Urecheni, Pipirig și alte sate. Aceștia au realizat din piele, blană și lânică adevărate podoabe scumpe ale costumului femeiesc și bărbătesc, admirate și căutate în toată lumea. Alături sunt păstrate în clid, numeroase piese ale costumului de sărbătoare – creația fiecărei femei, care și-a imprimat propria simțire și măiestrie, pe cămăși, catrințe, brâie și bârnețe, ițari, sumane etc. Frumusețea acestor costume, îi îndeamnă pe turiștii străini să se îmbrace cu ele și să se fotografieze, creindu-se momente de veselie și plăcute amintiri. Tot aici, se mai găsesc numeroase lăicere și covoare, țesute în stative, din lână, cu motive geometrice sau florale, în culori naturale sau vegetale. În tinda casei bătrânești este expusă mulțimea de costume pentru alaiurile din cadrul sărbătorilor de Crăciun și Anul Nou, cu recuzita corespunzătoare, cu care formațiunea de obiceiuri, condusă de Nicolae Popa, a participat la numeroase festivaluri și a cucerit multe medalii și premii. În celarul mărit, se află o vatră cu horn și peste tot abundă mulțimea de statuiete, sculptate în lemn și piatră, care demonstrează forța și talentul lui Nicolae Popa de crea chipuri interesante și hazlii, fiind singurul creator popular din România, care a sculptat figuri în piatră. Dar casa veche s-a dovedit a fi neîncăpătoare, pentru bogăția de obiecte adunate în decursul anilor. De aceea, în jurul anului 1980 familia Popa a ridicat o construcție specială pentru muzeu - o clădire mare, cu cerdac decorat cu stâlpi crestați și flori traforate. Cele opt încăperi sunt destinate expunerii colecțiilor din diferite domenii; arheologie și istorie, etnografie și artă populară, icoane și carte veche etc. Intrarea se face printr-o tindă largă, unde sunt puse la vedere numeroase diplome, medalii și premii, primite la diverse festivaluri și expoziții, între care amintim: Premiul special al U.A.P. la expoziția republicană, 1967; Meritul cultural cl. I, 1968, Premiul I la expoziția republicană de artă populară, 1969, Mențiune de onoare la Trienala Internațională de Artă Naivă – Bratislava, 1969, Medalia de aur la expoziția republicană de artă populară, 1974, Crucea de Onoare a Societății Franco-Britanice, 1982, Diploma de membru al membru al Academiei Artelor Tradiționale din România – Sibiu, 1996 și multe altele. În vitrine sunt expuse aprecierile din cărți și reviste ale unor personalități care au vizitat muzeul, iar alături stă creația literară a lui Neculai Popa, cuprinsă în cărțile: ”Lumea satului-Târpeștii de altădată”,1994, ”Cartea vieții mele”, 1996, ”Din lumea văzută și nevăzută”, 2002; ”De la lume adunate”, 2006 ”De la tinerețe pân’la bătrânețe”, 2009. În următoarele săli de muzeu, te pierzi între mulțimea exponatelor, dar îți atrag atenția cele mai valoroase: uneltele preistorice din piatră sau os, râșnițele neolitice, colecțiile numismatice și de medalii, moara de mână, strungul de lemn, lăzile de zestre cu decorul incizat sau pictat, stativele de țesut, uneltele și obiectele de stână, costumele femeiești cu catrință ”în vrâste” și cămașa cu ”pui”, portul bărbătesc cu cămașa cu fustă, ițari, chimir și suman ”sărăduit”și încă multe piese de artă populară, care au făcut faima zonei din jurul orașului Târgu Neamț. O sală este destinată expunerii icoanelor pe lemn, ce aparțin secolelor XVII – XIX și cărților vechi bisericești, iar pe pereții din holul clădirii, pot fi admirate lucrări plastice de artă naivă. Astfel, Neculai Popa (n.1919 – d.2010) și Elena Popa (n.1922) s-au dovedit a fi buni colecționari și păstrători de valori, neîntrecuți creatori de măști, maeștri în sculptura lemnului și a petrei, virtuoși culegători și interpreți de folclor, și toate astea le-au făcut din pasiunea pentru tradițiile neamului și respectul pentru înaintași. „Sculpturile mele spun întotdeauna ceva, îmi amintesc de cineva anume. Nu-mi place să mă repet, de aceea n-am făcut un chip de două ori. Oricât aș încerca eu, nu-l pot ciopli la fel cu primul, pentru că a doua zi simt că ar trebui să-i mai adaug ceva, să-l cioplesc altfel. Și sculele pe care le folosesc sunt simple, așa cum mi le-am făcut singur, la început. Un prieten francez mi-a adus o trusă de sculptură modernă pe care n-am folosit-o și nici nu mi-a trecut prin minte s-o fac. I-am dăruit-o unui plastician din București, iar eu am rămas tot cu dălțile și ciocanele vechi cu care dau mereu viață oamenilor și animalelor cioplite. Unii găsesc că oamenii sculptați de mine sunt prea naivi, prea primitivi, mie-mi place să-i cioplesc așa, fără prea multe înflorituri, simplu, adică așa cum îi văd în jurul meu. Mă opresc din lucru atunci când simt eu că ochii, gura sau mâinile vorbesc, spun ceva. Atunci știu că statuia mea are viață, și doar atunci pun dalta și ciocanul deoparte” – spunea Nicolae Popa în 1987. „Nicolae Popa este un artist sincer, inventiv și atât de pur în sentimentul poetic cu care-și „îmbracă” personajele lui naive. Naivitatea nu trebuie considerată drept ignoranță ci prospețime și simplitate. Aici am înțeles că arta – sub toate formele ei, devine importantă atunci când încrederea în tine și sinceritatea sunt definite astfel”- spunea criticul francez Michel FORTIN în 1970.

În județul Neamț sunt multe locuri și lucruri admirabile, dar dintre ele o atracție deosebită o prezintă casa în care s-a născut și a copilărit Nică a lui Ștefan Apetrei. Aici regăsim universul de viață al oamenilor de acum două veacuri, care impresionează prin rânduiala simplă a lucrurilor și armonia desăvârșită dintre proporție și utilitate, dintre formă și culoare, dintre om și natura în care se integra perfect. Ai impresia că ești în fața unei case din poveștile marelui povestitor Ion Creangă, fiind fascinat de dimensiunile reduse, de forma veche a casei, de prispa frumos lutuită, de albul pereților, durați din bârne cu capetele profilate la colțuri, cu ferestrele mici și ușa joasă, cu acoperișul înalt, învelit cu draniță.

Emoțiile se amplifică atunci când pătrunzi în interiorul locuinței, compusă din cameră, tindă și cămară – tipul străvechi de casă, dăinuit până aproape de zilele noastre. Aici totul s-a păstrat intact, peste timp, parcă locatarii abia au plecat de acasă și parcă aștepți să apară năzdrăvanul de Ionică, venind de la scăldatul în Ozana ”cea frumos curgătoare”.

Muzeul din Târgu Neamț se află într-o clădire monument istoric - Școala Domnească, ridicată sub domnia lui Grigore Ghica Voievod, în anul 1852, unde a învățat ”buchea cărții” marele povestitor Ion Creangă, eruditul filozof – Vasile Conta și mulți locuitori ai târgului. În curtea spațioasă a școlii, pe latura dinspre răsărit a fost construită o șură, de mari proporții, în stil popular, pentru a adăposti cele mai valoroase și mai răspândite instalații populare - cele din urmă care au supraviețuit până în prezent: o moară de apă, o piuă de bătut sumani și o ștează, un fierăstrău de apă, un teasc masiv și o instalație de distilare. Toate aceste instalații, de dimensiuni foarte mari, au fost achiziționate în perioada anilor 1980 – 1985, salvându-le de la distrugere, pentru a fi conservate, protejate și expuse spre știința tuturor. Instalația de preparat mustul și oloiul este cea mai impresionantă, fiind compusă dintr-un teasc masiv din stejar, cu o grindă foarte grea, numită ”grapă”, lungă de 8 m și introdusă pe un șurub gros, care prin învârtire o coboară, pentru a presa alternativ, fructele la dispozitivul pentru must, și semințele de cânepă, la dispozitivul pentru oloi. Greutatea foarte mare a grapei asigura o stoarcere eficientă. Alături de teasc se află elementele auxiliare: vatră cu plită, pe care se prăjea sămânța de cânepă și lădoiul pentru depozitat sămânța, plus zdrobitorul pentru struguri sau mere. Această instalație, construită în anul 1920, era adăpostită într-o șură de nuiele, deservind sătenii din comuna Agapia, până în anul 1980, când a devenit piesă de muzeu, de valoare excepțională, prin formă, dimensiune și măiestria execuției. Fierăstrăul de apă, numit ”joagăr” sau ”moară de scânduri a fost construit în 1932, de un iscusit meșter din Gheorghieni care, deși avea o vârstă înaintată în 1985, a venit la Tg. Neamț, pentru a reinstala joagărul construit de el în tinerețe, Joagărul expus are 15 m lungime, fiind construit dintr-o talpă solidă, pe care s-a instalat cadrul cu vălătuci, numit ”canapea”, pe care se mișcă bușteanul spre jugul cu pânza de fierăstrău, pentru a fi tăiat. Energia este asigurată de căderea apei din canalul de scurgere, pe roata cu cupe care, prin grindei, pune în mișcare roata cu măsele și crângul – toate acestea aflându-se în groapa săpată sub nivelul solului. În colecția muzeală din Neamț trebuia să existe o astfel de instalație reprezentativă meșteșugului de debitare a lemnului, atât de răspândit în satele de pe pâraiele de munte, de la începutul secolului al XIX-lea, până la mijlocul veacului al XXlea. Moara de apă a folosit același sistem energetic ca la joagăr, numai că schimbarea poziției crângului a asigurat mișcarea orizontală a pietrei alergătoare, peste care stă piatra zăcătoare și între care sunt zdrobite boabele de cereale. Moara expusă, adusă din satul Borlești, are la coșul de turnat grăunțe, două capete de cai, ca apărători ai instalației. Piua de bătut sumani este o instalație populară mai simplă, compusă dintr-un sistem de găvane în care se pune pănura de lână, pentru a fi bătută și îndesită, cu ajutorul unor ciocane grele de lemn, cozile înfipte în stâlpii verticali, numiți ”ursoi”. Mișcarea verticală și alternativă a ciocanelor este asigurată de aripioarele de lemn din grindeiul mișcat de roata de apă. Alături se găsește vatra cu ceaunul cu apă caldă, care curge prin uluc direct peste pănura din găvan. Și tot lângă piuă, se află șteaza – un ciubăr găurit în care, apa ce cădea din uluc, învârtea și îndesea țesăturile groase de lână. Această instalație, în trecut, a făcut faima satelor de pe pâraile de munte și de deal din Neamț, pentru calitatea îndesirii pănurei. Piua din expoziție este adusă din satul Crăcăoani, unde exista un număr foarte mare de instalații hidraulice. Instalația de distilare a țuicii este alcătuită și ea din două componente: cazanul din aramă, încastrat în vatră, unde se pun fructele fermentate și butoiul cu serpentina de răcire. Răspândirea ei s-a datorat întinderii deosebite a livezilor de pruni și meri. Dimensiunile acestor instalații erau foarte variate, de la cele mici, precum cea din expoziție, provenită din satul Humulești, până la adevărate fabrici de spirt, apărute încă din secolul al XIX-lea.

Aceste instalații expuse la Muzeul din Târgu Neamț sunt mărturii vii ale ingeniozității și îndemânării meșterilor lemnari care le lucrau și a priceperii sătenilor care le foloseau, în interes propriu sau al celor din zonele deficitare în asfel de îndeletniciri.

Magazin de artă populară și artizanat: Strada Arcașului, Târgu Neamț, județul Neamț, România (pe drumul dintre Biserica „Sfântul Ierarh Nicolae” și Școala gimnazială „Ion Creangă” din Târgu Neamț, prima casă pe partea stângă)

Meșterul Constantin Lungu, președintele Asociației Meșterilor Populari din Ținutul Neamțului, are atelierul în Humulești, lângă Târgu Neamț. Specializat în scuptura în lemn, el lucrează bețe, toiege de stână și bâte, baltage din lemn de soc și alun, unele încrustate, altele placate cu cositor, la capătul cărora sunt sculptate felurite chipuri de bărbați înfățișând ciobani păzindu-și turmele de oi. Alături de acestea descoperim în atelierul său frumoase lăzi de zestre, meșteșugit placate în foiță de cositor, pe care sunt încrustate simbolurile tradiționale, soarele și crucea. Meșterul mărturisește că realizarea unor astfel de obiecte necesită mult timp, încrustarea în metal fiind migăloasă: metalul trebuie tras în foi foarte subțiri pe un calandru și apoi bătut pe obiectul în sine cu unelte speciale. Măștile pentru sărbătorile de Anul Nou sunt un alt meșteșug pe care Costi Lungu îl perpetuează. Alături de ceilalți membri ai Asociației participă la un proiect care vizează meșteșugurile populare tradiționale în Neamț, care urmărește atragerea copiilor talentați din școli, ce doresc să învețe arta meșteșugirii diverselor produse pe care le văd cu ochii lor cum ies din mâinile meșterilor noștri. În felul acesta transmit mai departe tradiția.

Meșterul Ștefan Grigoriu, locuiește în Târgu Neamț și este nepotul renumitului meșter din Târpești, creator de muzeu etnografic, Nicolae Popa. Să sculpteze și să facă măști, a învățat sub îndrumarea lui, pasiunea pentru meșteșug de la el probabil vine, dar și de la unchii săi, care sunt tâmplari renumiți în Petricani. ”Am participat la Târgul ITB, 2015, de la Berlin (World`s Leading Travel Trade Show, din anul acesta, 4-8 martie), cu produsele mele și am avut succes”, ne spune cu modestie, arătându-ne feluritele obiecte realizate în care descoperim talent și măiestrie, “dar eu nu sunt doar meșter de târguri, eu lucrez la comandă blidare, cofe, căușe, sărărițe, linguroaie mari cu bilă, polonice, toiege cu bilă, covățele pentru fructe (fructiere), sfeșnice, mobilier rustic, măsuțe cu scaune, laițe, tăblii de pat, creioane, măști din lemn, că eu din asta trăiesc. Eu folosesc lemn de orice esență dar, în ultima vreme, mai mult lemnul de brad, cireș, nuc, paltin. Sunt invitat desigur, la târgurile meșterilor populari, organizate în orașe dar și de mall-uri, deseori, dar nu pot răspunde la toate. Fac parte din Asociația Meșteșugarilor Nemțeanca din Târgu Neamț, Asociația Meșterilor Populari din Moldova, Asociația Meșterilor Populari din Ținutul Neamț.

Vasile Gaman – sculptor popular talentat și modest, trăiește în satul Lunca, comuna Vânători-Neamț, pe aceste meleaguri binecuvântate, unde străjuiește de șase veacuri Cetatea Neamț și de unde și-a luat puterea creatoare și iubirea de moșie și de neam, pe care le-a redat în forme simbolice în lemnul nobil al codrilor. Meșterul iscusit și cei doi fii ai săi – Gheorghe și Vasile - au dăltuit, cu migală și măiestrie, zeci de cruci și troițe, iconostase și strane, pentru multe biserici din județul Neamț și din țară, dobândind un binemeritat renume.

În toată gospodăria sa, se găsesc dovezi ale talentului și îndemânării lui Vasile Gaman, începând de la poarta mare, pe care, așa cum spune el: „am scris istoria neamului cu dalta, pentru știința tuturor trecătorilor”. Este o creație unică, de complexă concepție, în care sunt redate momente și scene istorice importante și figurile marilor domnitori, într-o manieră unitară, de o înaltă realizare artistică.

Situată pe pârâul Grințieșul Mare, afluent al Bistricioarei, biserica a fost construită de imigranții ardeleni în anul 1794. Construcția se înalță pe plan triconc, cu un pridvor lărgit pe latura de sud și turnul-clopotniță deasupra, cu un acoperiș în formă de clopot, învelit în draniță, ca și pereții turnului. Bolțile pronaosului și a naosului sunt construite sub formă de calotă semisferică, alcătuită din triunghiuri întrepătrunse și unite în cheie de boltă, cu o rozetă crestată. Bolta altarului este semicilindrică. Pereții din bârne groase de brad sunt acoperiți în întregime cu scânduri. Biserica, bine păstrată și întreținută, este declarată monument istoric și de arhitectură populară. Iconostasul bisericii este compus din blaturi compacte, pentru fiecare registru de icoane, despărțite de baghete groase, semicilindrice. Forma sa simplă se armonizează cu sobrietatea construcției de lemn. Pictura, însă, executată de zugravul Teodosie în 1793, aduce o notă de pitoresc prin luminozitatea paletei cromatice și caracterul anecdotic al compozițiilor, evidențiate de scheme decorative. Teodosie este un pictor moldovean, tributar tradiției post-bizantine, cu o manieră personalizată, nu lipsită de o discretă notă de umor.

Spătare de strane vechi, decorate cu compoziții de rozete crestate Icoana de hram Duminica Tuturor Sfinților și poala de tâmplă Parabola celor zece fecioare, pictate de Teodosie Zugrav Semnătura zugravului Teodosie și anul execuției - 1793, pe icoana împărătească Iisus Hristos

Muzeul s-a fondat în 2015 de către un grup de gospodari din Grințieș, specialiști în arta lemnului. Casa este în stil tradițional muntenesc, cu prispă largă de-a roata și cu cerdac în față și trei frontoane în spate, o casă de om înstărit, învățător sau preot de la sfârșitul secolului al XIXlea. Este acoperită cu draniță mică, înflorată simplu. Are mai multe feluri de „flori” din lemn, realizate de meșterii noștri, care împodobesc cerdacul, prispa și „sufitul”. Casa muntenească cuprinde o cameră „de curat”, cu pat, masă, blidar, scaune tradiționale și alte exponate de lemn sau lut. Camera mare are două perechi de stative (războaie de țesut), urzoi, vârtelnițe și alte unelte ale industriei casnice. Acest atelier de industrie casnică beneficiază de aportul unei țesătoare și a unui țesător, învățător în sat, Ilie Alexandru, ce a învățat meșteșugul de la mama sa.

Muzeul mai are a anexă care cuprinde două ateliere, unul de fierărie și unul de tâmplărie, construită în același stil muntenesc caracterizat de măsură și bun gust. Toate cele trei ateliere sunt „vivante” - tradiționale, dar funcționale -, meșterii populari putând face dovada măiestriei lor putând realiza în fața vizitatorilor diverse obiecte. La fierărie se fac toporașe, baltage, potcoave, cârlige, belciuge etc. Atelierul de tâmplărie cuprinde un strung de lemn, unde pot fi strunjite diverse obiecte: „culișere”, picioare de mese sau scaune, fuse, furci de tors etc.; banc lucru, unde se pot pune cozi la diverse unelte, se fac ornamente de lemn, se rindeluiește, se fac cu fierăstraiele subțiri (fireze) „florile” de împodobit casele etc. Din „șpani” de lemn se face dranița, prin despicare și apoi se înflorește cu „cuțiotoaiele” la „calul bălan”, un dispozitiv cu pedală pentru strângere și modelare. Printre exponate aflăm un sicriu, lăzi de zestre, obiecte de dogărie și rotărie. Atelierul tradițional a fost constituit cu obiecte donate, cu mare vechime (strungul este de peste 100 de ani). Alte obiecte din lemn, în special de dogărie, se mai află în podul casei amenajat ca pavilion expozițional, folosite în agricultură sau creșterea animalelor. Meșterii atelierelor sunt Valentin Ghiorghiu și Ludovic Gabor sau Ilie Ichim și Daniel Dieaconu. Muzeul se află în curtea primăriei și este în custodia Asociației Pro Grințieș.