Sari la conținutSari la navigareCaută
Vizitează Neamț

Căutări populare

Mergi direct la

Descriere 2 din 2

Pe plută de la Dorna la Piatra

de Alexandru Vlahuțădin România pitorească

3 min de citit

Din jos de Cărpiniș, Bistrița-și taie calea dreaptă până-n livezile Mădeiului. Soarele răsare punând cununi de aur pe creștetele codrilor. În urma noastră, pe măgurile depărtate, se văd bungetele de brădet înnegrind zarea ca o arătură proaspătă. Priveliști fermecătoare, care nu se pot spune cu vorbe, se deschid de pretutindeni, și fug, alunecă fantastic îndărătul nostru, și altele vin, și cele care vin ni se par și mai fermecătoare. De pe plută, din goană, ochii noștri beau cu nesaț frumusețile acestea, care curg și nu se mai sfârșesc, și ne pare rău că nu le putem lua, să le ducem cu noi și să le arătăm lumii, așa cum le vedem acum, în lumina, în măreția și-n liniștea asta dumnezeiască, și să spunem celor care nu le cunosc și nu ne știu: “Iată țara noastră!…” Atunci ar înțelege deodată — ca bătrânii de pe zidurile Troiei la vederea frumoasei Elena — de ce s-au dat atâtea lupte ș-atâta sânge s-a vărsat pentru “bucățica asta de pământ”.

Pe o largă deschizătură în munții din dreapta își așterne Borca mândrele-i gospodării. Din fund aleargă pârăul, sărind peste înalte zăgazuri de stânci, s-aducă Bistriții stăpâne prinosu-i de unde. În stânga se-ntinde Sabasa între două dealuri descoperite, o linie ferată cară buștenii din codru. Pe maluri sunt schele de plute, ș-un pod peste râu. Din vale de Fărcașa, între Bâtca Frumosului și Runcu Popeștilor, Bistrița o rătează de fugă, aruncă pluta peste praguri, plesnind-o de apă, și astfel, în jocuri și cântece de valuri, intră în ținutul Neamțului; leit în zale de oțel zorește Dreptul pe sub coastele Zahornii: zburlindu-și coama-i de argint s-azvârle Calul peste scările Cernegurii, și-i ies în cale la hotar. Se bat nahlapii de grinzi, în tact scârțâie cârma de la spate; ca o suveică alunecă pluta pe sub bolți de mesteacăni. Pe malul drept, în vatra Călugărenilor, se-nalță o namilă de stâncă — “Piatra Teiului”. Cic-a vrut dracu odată să iezească Bistrița și, rupând un hărtan din Ceahlău, l-a luat de-a fedeleșu75 și s-a pogorât cu el în puterea nopții, dar pe vale l-a prins cântarea cocoșilor ș-a zbughit-o Aghiuță, lăsând stana-n bătătură, de s-au crucit oamenii când au văzut-o a doua zi. Cotim la dreapta pe sub podul de la Gura Largului, și deodată ni se deschide înainte minunata priveliște a Ceahlăului. Singur și posomorât, trufaș stăpânitor peste-un popor de munți, ce par pe lângă dânsul mușuroaie, înălțându-și creștetu-n cer, scărmănând norii în raghila de stânci înfipte pe fruntea-i pleșuvă, mândrul uriaș farmecă râul cu puterea măreției lui și-l face să-și uite drumul și dorul de câmpie. De pe la nămiezi până-n scăpătatul soarelui ne poartă Bistrița tot pe lângă el — pleacă ea uneori, hotărâtă să nu se mai întoarcă, și iar se răzgândește, și vine mai aproape, aciură vrăjită pe sub poalele lui, rotindu-se-n loc, scuturându-și platoșa-i strălucitoare, aci suspinând din adânc, aci privindu-l lung, strigându-l, dând freamăt pădurilor cu glasu-i de valuri. Într-un târziu își ia de seamă și pleacă mânioasă, vorbește singură, se bate de maluri, urlând s-aruncă toată, cât îi de lată, peste înaltele praguri de la Bicaz și de la Lunca Strâmbului. Nălucesc pe tăpșane căsuțele satelor, prin văi herăstraie, din întunecimi de codru răsar mărețe vechile mânăstiri: Pângărații, Bisericanii, castel fantastic pe vârful unei măguri, și mai în vale, Bistrița, după o perdea de plopi. Înainte, Bâtca Doamnei s-abate la stânga și ne-arată orașul — cel mai frumos oraș de munte al Moldovii — culcat între două străji înalte: Pietricica și Cozla.

La asfințitul soarelui suntem în Piatra. Pământul umblă cu noi. Ceahlăul, ridicându-și falnic fruntea peste grinduri, ne privește încă din negurile depărtării.