Piatra Teiului sau Stânca Dracului

În vremurile tare vechi, nu știu cum se făcu dar, de la un timp, oamenii prinseseră a uita de legile bunei și smeritei viețuiri, rânduite chiar de Dumnezeu, Atoatecreatorul. Prea multă lume se ticăloșise și făcea tot soiul de blestemății, spre diavoleasca bucurie a Satanei, care începuse chiar a-și face gânduri de mărire.

Și ce credeți că-i trece prin cap, într-o noapte neagră cum îi smoala, tartorului cel împielițat de la talpa iadului? – Ia, să mă duc eu până la Dumnezeu, să văd dacă nu s-o fi săturat cumva, până peste cap, de nelegiuirile cele multe și-atât de plăcute mie, pe care le vede în fiece zi pe fața pământului. Și dacă, prin vorbe meșteșugite, o să-i pun și ceva sare pe rănile sufletului, gata, am să-l scârbesc cu totul de răutățile lumii și – întorcându-și fața de la ea – o va lăsa cu totul în mâinile mele!

Zis și făcut! Ba, chiar îl găsește Satana pe Dumnezeu cu obrazul tare întunecat din pricina blestemățiilor tot mai mari ale oamenilor. Numai că – fiind el a tot și a toate iertător –, ochii săi tot plini de bunătate erau. Chitește deci împielițatul că musai trebuie să-l păcălească în vreun fel:

– Doamne, degeaba îți pierzi vremea cu asemenea ticăloși. În zadar te tot mâhnești, văzând faptele cele cu păcat ale celor care singuri se dau pe mâinile mele. Nu știi cât de mult se îngroașă rândurile celor care, încă din viață, sunt cu un picior în cazanele mele cu smoală, iar nu în raiul tău? Degeaba ești blând și milostiv. Degeaba îi toată speranța ta: n-o să mai poți vreodată să le bagi mințile în cap și nici n-o să mai curgă lapte și miere, ca-n vremurile lui Adam și Eva! Dă-mi, Doamne, mână liberă și putere asupra tuturor și… las’ că ți-i învăț eu minte! Dacă nu ți-o place cum am să-i cumințesc și ce pedeapsă le voi da, apoi…

Știind gândul cel viclean al Satanei, de a pieri cu totul lumea și pământul, care – fiind creații dumnezeiești – îi stăteau în gât blestematului, Domnul Dumnezeu răspunse pe dată:

– Mă învoiesc, Satano, dar, dacă nu vei reuși, să nu ceri ajutor de la mine!…

– Jur pe întunecimea mea, Prea Luminate, să izbândesc cu totul și fără ajutorul tău – zise Satana pe nerăsuflate, frecându-și copitele de bucurie.

Și pleacă iute spre Iad, să chibzuiască bine totul. Nu trece mult și iată, într-una din nopți, pe când luna se pregătea să-și ducă razele palide la culcare, pe vârful Ceahlăului se putea desluși umbra unei namile negre. Doar ochii îi scânteiau, ca două focuri uitate pe coama muntelui, și – cu sclipiri sumbre – cătau pieziș spre valea adâncă prin care unduiau apele Bistriței și înfloreau așezări omenești.

Cum stătea namila aceea chircită, așteptând ori punând la cale ceva, numai iată că se ridică de jos cu o stâncă uriașă în gheare, își desface două aripi mari, ca două pânze smolite de corabie, și… prinde a zbura pe deasupra Ceahlăului. Ați ghicit: era chiar Satana, care tare mai vroia să câștige rămășagul cu Dumnezeu și să-și împlinească visul cel vechi – de a prăpădi toată omenirea. De asta și luase cu el ditamai stânca: s-o lepede în calea Bistriței, spre a face să tot crească apele și să se reverse apoi, aducând un nou potop pe pământ, în care să se înece lumea!

Dar, pe când aproape se afla deasupra Bistriței, iată că se aude din vale cântecul cocoșului, iar o geană de lumină străpunge orizontul. Și, fiindcă noaptea e a Diavolului numai de cu seară și până la cântători, Satana pe loc își pierdu puterile și scăpă stânca din gheare, ceva mai departe de firul apei. Văzând că tot zbuciumul i-a fost în zadar, se mânie și mai tare Satana și porni glonț înspre talpa iadului, unde se află și azi. Iar stâncii, pe care s-a prins de la un timp o mlădiță de tei, crescând din ea ditamai copacul, îi zice și-acum Piatra Teiului.

Cât despre apele Bistriței, ele se strâng uneori și-n preajma singuratecei stânci, dar nu fac rău nimănui. Dimpotrivă, dau o frumusețe nespusă locului…