Baba Dochia și Mărțișor

Această legendă, plină și ea de tâlc, ne vorbește de Stânca Dochiei, ca fiind născută prin pedepsirea unei babe rele și capricioase, de-al cărei sfârșit se leagă, în fiecare an, venirea primăverii…

Trăia într-un sat din preajma Ceahlăului o femeie care, de ce îmbătrânea, de-aceea se făcea mai rea și mai hărțăgoasă. Zic unii că n-ar fi fost așa din totdeauna, ci s-a schimbat încet-încet la suflet, după ce și-a pierdut soțul într-o iarnă, sub colții unor lupi… Apoi, a prins a-și mai uita necazul cu turma sa de oi și fiul Dragomir! Ca unul învățat pe lângă fusta mamei, acesta nici când s-a însurat nu a ieșit din voia și din curtea ei, ci a venit cu nora în casa bătrânească. Iar biata fată, deși era harnică și supusă, tot nu avea un pic de tihnă cu soacra-zgripțuroaică.

Într-o zi, pe la sfârșitul iernii, ce credeți că i-a trecut babei prin cap? Ia, să se ducă Măriuța la râu, cu o desagă plină de lână neagră și să o tot spele, până se va albi! Așa s-a chinuit biata femeie două zile, cu mâinile în apa ca de gheață, și nici că s-a albit baremi un fir. A treia zi, pe când spăla și lăcrima pe malul apei, apare lângă ea un tânăr care, îndată ce îi află chinul, i-a dat o floare albă, și – minune! – pe loc s-a făcut lâna precum omătul. A alergat acasă nora, să-și dezmorțească trupul, dar baba, nemiloasă, s-a tot holbat cuprinsă de mirare și i-a găsit o altă trebușoară: să ia și toată lâna albă, s-o spele până s-o-nnegri!

S-a dus iarăși plângând spre râu, dar, când să bage lâna-n apă, a apărut din nou flăcăul, dându-i acum o floare roșie. Abia a apucat, sărmana, să-l întrebe de nume, să se poată ruga Domnului Dumnezeu pentru sănătatea lui, că tânărul a dispărut de-ndată, zicând că i se spune Mărțișor. Și iarăși s-a produs minunea, lâna cea albă făcându-se mai neagră ca tăciunele! A pus Măriuța floarea la ureche și… hai degrabă acasă, săltând de voioșie, că iar scăpase de gura soacrei.

De data asta, baba s-a crucit și mai tare, întrebând-o ce și cum a făcut. Când a aflat de tânărul Mărțișor, atâta i-a trebuit hapsânei: „Ha, ți-a sucit mințile, cu amăgele? Ce fel de nevastă ești tu, de umbli hai-hui, cu flori de la flăcăi în păr?” Și, cum vine fecioru-său acasă, îi și spune de toată tărășenia, după marea ei nebunie.

Dar, cum era smucită de tot, amintindu-și baba de florile lui Mărțișor, gândi că-s culese de sus, din Ceahlău, unde pesemne e primăvară, iar pășunile o așteaptă cu oile ei: „- Hai degrabă, băiete, să suim oile la munte, până nu prind de veste și alții, că ne prăpădesc bunătate de iarbă cu turmele lor!” Și, cum Dragomir n-avea mare grabă, că se întorsese flămând și rupt de oboseală de la pădure, Baba Dochia se duce de scoate oile din ocol. Apoi, așa cum o prinsese vremea aceea geroasă, cu toate cele nouă cojoace pe ea, pornește zorită cu turma de oi, spre vârf de Ceahlău (abia de-a mai avut răgaz să-i strige feciorului, de la poartă, s-o ajungă din urmă a doua zi!)…

De la un timp, venind prin aer și adieri tot mai primăvăratice, baba, care mergea voinicește, alergându-și oile spre pășunile înverzite doar în visele ei, începu să se încălzească bine de tot și se apucă să lepede din cojoace. Ba, când se porni și o burniță caldă, i se făcu ca de plumb întreaga povară din blănuri de oaie și, aproape de vârful muntelui, zvârli și cel din urmă cojoc, rămânând doar în cămeșoiul de cânepă.

Și-atunci, pedeapsa lui Dumnezeu, pentru toate caznele și zilele de îngheț cu care își oropsise nora, se abătu dintr-odată asupra ei! Că se porni o viforniță ca-n miezul iernii, iar gerul cuprinse și stânci, și văi, și brazi, și ienuperi, și pajiștile abia mijite, îmbrăcând totul în cămașă de gheață. Sub același acoperământ ca de sticlă a fost împietrită pe dată și Baba Dochia, dimpreună cu oile ei. Cât despre tânărul Mărțișor, cel milostiv Măriuței, acesta – spune legenda – nu a fost altul decât Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru Iisus Hristos…