Cilu-Cilihoiul

Pe meleagul străjuit de Moș Ceahlău și udat de Mama Bistrița, trăia în timpurile de demult un viteaz ce-a fost și căpetenia oamenilor din această parte a țării. Ca semn al puterii avea un toiag, dar mândrețea lui și a nevestei sale era o minunăție de băiat, pe care îl numiseră Cilu. Au tot trăit ei așa multă vreme, veseli și liniștiți, dar iată că, năvălind niște tătari pe acolo, să prade casele și să ia copii în robie, a murit și tatăl lui Cilu, răpus de sabia unui vrăjmaș.

Și-apoi, n-a fost să fie singura pacoste căzută pe capul flăcăului, rămas orfan și, firește, urmaș de mare căpetenie. A dat, iaca, peste toată Valea Bistriței – până hăt, departe -, și o secetă grozavă, mai cumplită parcă și decât năvălirea tătarilor din ajun. Într-atât pieriseră apele și se tot pârjolea pământul, încât nu mai aveau bieții oamenii și sărmanele animale, din ogrăzi și păduri, nici ce mânca și nici ce mai bea.

Cilu se uita abătut la cerul dogoritor, la toiagul de căpetenie și la prăpădul din jur, dar nici că putea găsi leac nemiloasei urgii. Într-o zi porni însă la drum, cu gând să găsească pe undeva, printre munți, niscai ierburi și poame cu care să-i hrănească baremi pe copii și bătrâni. Tot mergând el așa, sprijinindu-se vârtos în toiag, că era sleit de puteri, s-a afundat în niște văi prăpăstioase. Deodată, se trezi mângâiat pe obraz de-o floare zbu­rătoare, care apoi prinse și a vorbi! Așa află că are în față chiar vrăjita floare de omag, rar menită a se arată oamenilor.

– Așează-mă pe creștetul tău – îi spuse floarea – și am să te ajut să fii de folos tuturor! Auzind Chilu una ca asta, iute așează fragedul coif pe cap și… pe dată simți că plutește. Scăpase și toiagul din mâini, fiindcă acestea deveniseră aripi! Era pasăre, era vultur, și zbura mai sus chiar și decât înălțimile Ceahlăului!… Începuseră a-l vedea și oamenii, pe care se grăbi să-i salute strigând: Cilu-Chiau, Chiau-Cilu…

– Zboară, Cilu-Cilihoiul (adică Cilu-Vulturul) și ține minte că poți să aduci ploaie. Peste un an, voi veni să te prefac iar în om – așa mai grăi floarea și dispăru.

Rămas singur pe necuprinsul cerului, Cilu a și prins a căuta cu ochii săi vulturești norii de ploaie. I-a zărit departe, departe, dar îndată a ajuns lângă ei și a prins a-i mâna, ba lovindu-i cu ciocul puternic, ba făcându-le vânt cu largile aripi. Și uite-așa, după o zi și-o noapte de trudă, iată-l cu norii deasupra Ceahlăului și a meleagului din jur. Mai lovi de câteva ori norii cu ciocul și aceștia, cu preludiu bubuitor de tunete, prinseră a slobozi apa binefăcătoare.

Fericiți, oamenii ieșiră prin curți și pe ulițe, să soarbă cu tot corpul apa binefăcătoare: – Iată, ne-adus Cilihoiul ploaia! Și strigau către cer: Cilu-Cilihoiul! Iar el, zburând încă deasupra norilor, le striga bucuros numele său: Chiau-Chiau… Cilu… Chiau, Cilu… Încet-încet, tot pământul cel uscat și crăpat a prins a fi iarăși bogat în roade, iar Cilu se tot rotea în văzduh, vesel că oamenii nu l-au uitat și-l salută mereu, strigându-l pe noul său nume: Cilu-Cilihoiul!

Ar fi vrut el să coboare uneori aproape de ei, să se așeze și-n bătătura casei unde trăia mama lui, dar îi fusese juruit de floarea cea de omag să nu mai poposească vreodată cu picioarele pe țărână, ci doar pe stânci. De aceea și este, sus în Ceahlău, locul numit încă de pe atunci “Tabăra Vulturului”.

Așa a trecut anul și floarea l-a căutat să-l prefacă iarăși în om, dar Chilu… nici c-a mai vrut! De va fi căpetenie, cine-i va mai ajuta pe oameni la vreme de secetă? – gândi el. Mai bine rămân să le veghez viața de-aici, din Ceahlău, că jos, pe pământ, se vor găsi și alți voinici vrednici să îi conducă pe toți, la bine și greu!…