Ștefan cel Mare în Ceahlău

În vara lui 1476, când s-a dat în ținutul Neamț bătălia de la Războieni, intraseră turcii în țară ca puhoiul sau norul de lăcuste… Și de erau așa de mulți, deși s-au clătinat la început sub loviturilor oștenilor lui Ștefan, iată că, până spre seară, au prins turcii a-i copleși pe moldoveni. A dat atunci poruncă Vodă să se risipească toți pe sub perdeaua nopții, luând calea pădurilor și-a satelor din munți. El însuși, văzându-se înfrânt de astă-dată, s-a retras înspre Cetatea Neamț. Acolo însă mama lui i-a amintit că lucrul cel mai cu primejdie ar fi să stea în loc închis, unde dușmanul poate lovi și asalta mereu, din toate părțile: – Aleargă-n munți și strânge altă oaste, că doar astfel vei birui!…

Și uite-așa, luându-și doi însoțitori, a pornit Ștefan, cale de-o zi, înspre Ceahlău, prin codrii căruia hălăduise de multe ori la vânătoare… Iar de-a ajuns pe la hotarul de apus al moșiei Hangu, nu prea departe deci de poalele Muntelui Sfânt, au și făcut popas într-o poiană, lăsând caii să pască și să se adape. Ei, bine, în noaptea aceea au dormit ei cum au dormit, iar de mâncat… s-au ospătat doar cu răbdări prăjite! A doua zi însă le-a fost cu spor și vânătoarea și truda pentru ridicarea unui adăpost, croit din lemn și bolovani – că deh, asta o știu mai toți oștenii!…

Pe când își terminau ei munculița, iată că, niște ciobani, tot auzind larma făcută de trosnetul lemnelor și vocile străine, ba mai văzând și fum gros (de la buștenii ce-i ardeau la căpătâie, să fie trainici), au și intrat la bănuieli. Așa că, se furișează ei până aproape de poiană și… sar cu bâtele asupra celor trei – că, uitai să spun, Ștefan avea pe el un strai obișnuit! S-au lămurit degrabă ciobanii cine erau „furii” (adică hoții) din poiană și, de cum au aflat of-ul domnitorului, s-au și însuflețit: – Păi, de ai nevoie de oșteni să pui pe fugă osmanlâii, iaca, Măria Ta, vom mai lăsa și noi turmele în sama muierilor și a copiilor, ș-om merge după tine…

Ba, mai mult, cu toții s-au și prins degrabă, prin chiar voința lor, să dea câte o raită fiecare prin satele din jur și stânele din munte, s-aducă pâlcuri de flăcăi și de bărbați, taman buni pentru oaste. Și, dacă au plecat ciobanii după alți fârtați, iaca, nici Ștefan și cei doi oșteni n-au stat cu mâinile în sân. Ștefan Vodă a pornit să urce în Ceahlău, la unul din sihaștrii cei bătrâni de lângă Toaca, să ceară sfat și ajutor în ale rugăciunii. Slujitorii, cu oameni din împrejurimi, au prins a face alte colibițe (colibe mici) de adăpost, pentru odihna celor care aveau să vină, aduși de ciobani.

Mergând ba călare, ba la pas, cu calul de dârlog, iată c-a ajuns Vodă Ștefan la chilia pustnicului, care trecuse binișor suta de ani. A început Ștefan să-și descarce tot năduful inimii, iar pustnicul a spus:

– Să știi, Măria Ta, că de aici, de sus, prin rugăciune suntem mai aproape nu doar de cer, ci chiar și de pământ. Știu bine câte pătimești și cât prăpăd aduc acum vrăjmașii… Dar nu te-nfricoșa și nu deznădăjdui, că mare ți-i credința și mult vitează inima! Iaca, ia și iconița asta a Marelui Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruință, du-o mereu cu tine în războaie și – ai să vezi – vei izbândi din nou!…

A coborât Vodă din munte cu inima ușoară și-ncrâncenare doar în minte, tot plănuind cum să zdrobească puhoiul mânat de însuși Mahomed Cuceritorul, sultanul ce speriase întreaga lume creștină trecând prin foc și sabie Constantinopolul. S-a luminat Ștefan la față văzând că-n locul ce i-au zis de-atunci „La colibițe” se adunaseră mai toți cei dornici să-l urmeze. Așa că, zăbovind doar încă vreo trei zile, ca să ajungă chiar și cei porniți din părțile Sucevei, a dat poruncă voievodul să se-nșire toți, gata de drum, și au pornit, cu el în frunte, asupra turcilor aflați la pradă-n țară.

Și iar, cu voia Domnului, au biruit Sfântul Voievod Ștefan cel Mare și bravii săi oșteni, din satele Ceahlăului și multe alte împrejurimi…