Stănilele

Încă de la facerea lumii, Dumnezeu a menit Ceahlăul să fie muntele rugăciunii și al păstoritului. Și-apoi, dacă zăpezile, ploile și vijeliile s-au rânduit prin veac pe culmile sale de neclintit, tot așa, monahii și păstorii au avut grijile, bucuriile și suferințele lor… O asemenea poveste de viață vom afla și din legenda Stâncilor lui Stănilă, falnice alcătuiri din piatră, cărora li se spune și Stănilele.

Nu se mai știe bine când, dar trebuie să fi fost baremi cu vreo cinci-șase sute de ani în urmă, printre ciobanii Ceahlăului se afla și un tânăr sfios și tare săritor la treabă, pe nume Stănilă.

Vezi bine, și mica turmă pe care o păstorea pe coastele și prin poienile dinspre miazăzi ale muntelui, tot datorită hărniciei sale o avea! Că, mai întâi fusese vrednic ucenic pe la bacii mai avuți și mai cu meșteșug în creșterea oilor și-a caprelor. Apoi, unul din ei, ce-i cunoscuse bine tatăl (era orfan Stănilă, de mic copil!), văzând hărnicia flăcăului, se îndurase să-i dea, ca îndoită răsplată, vreo zece oi și un berbec de prăsilă. Și uite-așa, în vreo cinci ani, reușise Stănilă să-și tot crească turma, de-și număra acum oile până pe la mai bine de jumătatea sutei…

Firește, a crescut și flăcăul – legat bine la trup și tare mândru la chip, de se uitau mai toate fetele cu drag după el. Numai că Stănilă, cum vă spusei, era tare sfios și învățat doar cu munca. De-aceea, nici nu-i trecea prin cap să se uite baremi o dată, mai de aproape, la vreuna din catrințele și iile cu miros de busuioc pe lângă care trecea duminica, când cobora uneori din munte.

Numai că, într-o zi, chiar pe munte, trecu spre turma tatălui ei o codană ochioasă și frumos sprâncenată, ce avea un mers legănat, tocmai bun să-i facă și mai mlădios boiul (adică trupul). Și-atunci, pe sărmanul Stănilă parcă l-a lovit cineva cu bâta în coșul pieptului. Ce mai: pe loc i-a pierit răsuflarea și inima a început să-i bată darabana taman după călcătura cea sprintenă a fetei – tâc, tâc, tâc, tâc…

A făcut el ce-a făcut și – cum parcă îi trecuse acum și sfiala! – nu s-a lăsat până nu a ieșit fetei în cale, la întoarcere. Ba a mai și însoțit-o o bună bucată de vreme, de era să coboare muntele de tot, uitând de oi… Și-apoi, fiindcă și fetei îi căzuse drag flăcăul, începu Maria (c-așa se numea codana) să vină-n toată săptămâna la taică-său! Iar apoi, după ce au coborât oile la iernat, cei doi s-au tot văzut pe la hore și șezători, de băgaseră și alții de seamă dragostea lor.

Curată și puternică le era iubirea, dar hapsân și negru la suflet se făcuse tatăl Mariei, care ajunsese a fi cel mai avut cioban din sat. Și, fiind el lacom după oi, pământ și bănet, de mult plănuise s-o mărite pe Maria cu un văduvoi bogat, ca să-și sporească și mai mult averile. Așa că, atunci când a aflat de iubirea dintre fiica sa și „sărăntocul” de Stănilă, gaz să fi turnat careva peste el și tot nu s-ar fi aprins atât de tare!

Și-a chemat îndată fiica și, cum Maria nu vroia nici în ruptul capului să uite de Stănilă, cum îi cerea tătâne-său, era cât pe ce, de furie, să-și calce, blestematul, fata-n picioare… A sărit și nevastă-sa, de i-a scos copila din mâini, dar zgripțuroiul a fost de neînduplecat. A ținut-o pe Maria zăvorâtă în casă preț de câteva săptămâni, iar apoi, chiar după Sfânta Bobotează, a și pus-o, mai mult moartă decât vie, să se mărite cu văduvoiul menit de el.

Cât despre nefericitul Stănilă, ce să mai povestim? A suferit și a tot suferit flăcăul, sperând ca, într-o bună zi, să se înmoaie inima cea de piatră a hapsânului, dând binecuvântare iubirii dintre el și Maria. Când și ultima speranță i s-a topit, în chiar miezul iernii a urcat încet-încet, cuprins de o mare sfârșeală, și, ajuns sus, deasupra peretelui de stânci care de-atunci îi poartă numele, s-a încredințat cu totul hăului…