Dochia și Traian

Despre stânca Dochiei din Ceahlău, s-a păstrat și această legendă, pornind din anii aceluiași cumplit război al anilor 105-106 după Hristos…

Traian, văzând eșecul primei sale campanii de cucerire a Daciei, a stat preț de trei ani, tot pregătindu-și răzbunarea. Și iarăși a pornit a curge sânge, și iar măcelul a cuprins cetățile din munți, că doar așa puteau slăbi și rezistența vitejilor lui Decebal. Ca să nu-i scape iar victoria, a ales Traian cei mai căliți oșteni și însuși i-a condus în luptă sub zidurile celei mai mari cetăți, Sarmizegetusa Regia (adică Sarmizegetusa Regească), ce era și capitala țării, în Munții Orăștiei…

Și iată că, de la o vreme, printre romani se răspândi o veste năucitoare: sus, pe zidurile Sarmizegetusei, luptă ca o leoaică, împrăștiind în juru-i moarte, o tânără în platoșă de piele și aramă!… Trebuie să fie zeiță sau vrăjitoare – ziceau unii, cu teamă -, că prea îți ia ochii cu frumusețea ei. Și cine-a mai văzut o fată așa de iscusită în a mânui arcul, sulița și, mai ales, blestemata aceea de sabie încovoiată, anume născocită de mintea unui dac să curme orice viață, cât ai clipi?! Ajunse vorba asta și la urechile lui Traian, așa că începu a da în clocot: cum, până și-o fetișcană seamănă moarte și spaimă printre oștenii mei?

Căzu până la urmă Sarmizegetusa Regia, măcinată încet-încet de furibundul asediu și copleșită sub noianul de vrăjmași. Ca șacalii s-au repezit în cetate romanii, încercând să dea de Decebal și căpeteniile sale. Era chiar porunca marelui împărat, ca să-i aibă pe regele geto-dac și pe toți cei apropiați lui ca „trofee” în prada de război cu care urma să se întoarcă la Roma în mare triumf… Numai că Decebal, în ultima clipă, părăsise cetatea printr-o ieșire secretă, cu parte din căpetenii și familia sa! Tare s-a mai înfuriat Traian, aflând că iar i-au scăpat! Ba, colac peste pupăză, i-a mai fost dat să audă și că frumoasa „zeiță” sau „vrăjitoare” era… fiica lui Decebal ! Atunci, chiar că s-a aprins cu totul: să fie urmăriți fără milă fugarii și-aduși în lanțuri, la picioarele lui.

Văzând Decebal că oricând poate fi prins și umilit de romani, s-a despărțit mai întâi de Dochia, fiica sa dragă. A sfătuit-o să nu se oprească până la sfântul munte Ceahlău, unde, retrasă dintre atâtea primejdii, să ducă traiul tihnit al unei ciobănițe. Apoi, marele rege, în numele libertății și-al nemuririi neamului său, a sorbit cu nesaț din cupa cu otravă anume pregătită. Au urmat, pentru Dochia, zile de continuă alergătură, pe jos și călare, alături de alți fugari. După o vreme – oare câte zile și nopți? – iată, au ajuns la poalele muntelui dăruit rugăciunii: Ceahlăul strămoșilor și al umbrelor sfinte… Puținii însoțitori cu care ajunsese aici s-au răzlețit, cătând adăpost și odihnă; Dochia s-a oprit doar cât să-și mai tragă nițel răsuflarea, fiindcă – simțea cu toată ființa – urmăritorii îi calcă pe urme tot mai aproape…

Așa a ajuns, tot mai sfârșită de puteri, aproape de piscurile cele mijind printre nori. Se opri din nou, să-și mai liniștească bătăile inimii și zbaterea pieptului secătuit de efort, dar, când întoarse capul, văzu cu groază că romanii sunt gata să-i cadă în spate. Încercă să o ia la fugă, dar… nu mai putea și nici nu avea unde… Disperată, aproape fără suflare și îngrozită că ar putea fi târâtă în lanțurile sclaviei și dezonoarei, se rugă lui Zalmoxes: – Bunule, îndurătorule și preaputernicule mare zeu, ai milă de mine și nu mă lăsa pradă vrăjmașului meu!…

Un nor negru îi învălui pe urmăritori, un trăsnet lumină orbitor trupul vlăguit al prințesei și își rostogoli bubuitura prelung, peste munte. Când vălul de fum se destrămă, ia-o pe Dochia de unde nu-i: doar stânca din față, cu chip de fecioară, rămăsese a vorbi prin ani, secole și milenii, de minunea înfăptuită. Cât despre urmăritori, nici urmă de ei: întunecimea din nor și tăria din trăsnet îi purtase, ca într-un vârtej, în hăurile cele fără de fund…