Cetatea Neamț

Dăm iarăși în șoseaua ce trece prin dumbrava de stejari și de la Coverga, ne lăsăm la dreapta pe valea Nemțișorului în satul Vînători și ne oprim pe prundul Ozanei, sub malul rîpos, înalt, pe fruntea căruia stă, ca o coroană, fantastica ruină a Cetății Neamțului. Urcăm pe jos prin strîmtoarea uscată, spartă de puhoaie, cărarea ce taie păretele din stînga, și-ntr-un sfert de oră sîntem deasupra, la „porțile cetății”. Se văd încă urmele șanțului de apărare ce ocolea zidurile pe dinafară. între cei patru stîlpi de la intrare se întindea ziua, peste șanț, un pod „de piele de bivol”, noaptea se strîngea și rămînea castelul încins cu un brîu de apă. Deasupra porții și pe la colțuri se ridicau turnuri înalte, cu ferestruici înguste, pe care cătau în vale ochii sînețelor străjerilor. Trufașa clădire-și rînduia încăperile în patru aripi mari, lăsînd între ele o curte, în mijlocul curții o bisericuță, din altarul căreia pornea pe sub pămînt tainița scăpării, o hrubă boltită, ce răspundea departe, afară din cetate. Puternic înfipt în creștetul unui grind stîncos, avînd în spate întunecime de codru, în față prăpastie sub metereze-înalte, și vedere largă pe toată valea, cuibul acesta de vulturi, cum îl numesc legendele, a înfruntat adesea c-o mînă de voinici oștiri năvălitoare, și-n șase veacuri de nepătată mîndrie, o singură dată s-a deschis porțile fără luptă, ș-atuncea nu unui cuceritor străin, ci falnicului domn al tuturor românilor — Mihai Viteazul. Pustii și sparte de vremuri se mai ridică cîteva ziduri peste mormanul de ruini prăbușite-n curtea cetății, pe ai cărei păreți au strălucit odinioară armurile grele ale cavalerilor de Malta.

Închid ochii și revăd cetatea întreagă. O pagină sfîntă mi se lămurește, ca și cum toate cîte au fost s-ar smulge pentru o clipă din umbrele trecutului ș-ar îmbrăca din nou viața de atunci. E noapte și-i liniște. Deodată, pe vale s-aude un tropot de cal. De sus se deschide-o fereastră și întreabă doamna: „Cine-i?” „Sint eu, răspunde-un glas ostenit, sînt eu Ștefan, singur, rănit, Tresare sărmana doamnă, i se frînge inima de durere și de milă, că-i fiul ei cel care-i vorbește; și cugetă că-i româncă și fiul ei cel mai slăvit voievod al țării, și, năbușindu-și plînsul ce sta s-o podidească îl rugă frumos să plece îndărăt să buciume-n munți, să-și strîngă plăieșii risipiți și s-arate dușmanului cum știu să moară, cînd nu pot birui, stăpînii și apărătorii acestui pămînt. Ce popor are în istoria lui o pildă mai mare și mai înălțătoare de jertfă și de iubire de patrie?..Îmbărbătat, se-ntoarce Ștefan să-și reînchege oastea-i sfărîmată. Nici ostenit nu se mai simte, nici rana nu-l mai doare. Din nou se strîng arcașii în jurul viteazului, și, pe cînd turcii își socotesc pleanul, ca un stol de vulturi se lasă asupra lor, un vuiet de moarte înfioară valea, și cerul se întunecă tot de atîta grozăvie. E a șaptea noapte de cînd domnițele se roagă-n genunchi, le picură lacrimile pe covor, și chipurile lor par umbre sub slaba licărire a candelei. Se roagă nedormite, mama pentru fecior, soția pentru soț, și amindouă pentru țară. Și iată că de pe luncă un freamăt se ridică în tăcerea nopții. Tot mai aproape, tot mai lămurit s-aud sunete de corn și cîntece de biruință și tunete de glasuri s-aud strigînd: „Trăiască Ștefan!” Ca de-un vis frumos se-nviorează domnițele, și scoală pruncii din somn, și-și umplu mîinile cu flori, ș-aleargă la poartă, și plîng de bucurie primind în brațele lor fragede pe marele Ștefan, lumina, mîndria, odorul sufletului lor. Cu ce drag îl strîng la piept și cum se uită la fața lui senină, în ochii lui mari și frumoși, cum nu se-ncred că-1 văd, și, neputînd spune o vorbă, îi sărută fruntea, mîinile, colbul de pe haine. Tîrziu se sting lumînările-n castel. E liniște acum și fericire-n tot cuprinsul. Șoptesc încă domnițele-n iatac, mărită pare lumina candelei de sub icoane. În odaia de alături doarme ostenit biruitorul, temutul Ștefan, gloria Moldovei.

Ce de lucruri n-ar ști să povestească de-ar avea grai ruinele acestea!? Cînd te gîndești c-a fost atîta viață aici… inimi care s-au iubit, ochi cari-au plîns, viteji cari și-au vărsat sîngele pe zidurile acestea! La porțile acestei cetăți s-a strîns norodul răzvrătit, cerind lui Lăpușneanu capul lui Moțoc. Pe meterezele ei au stat dîrji în fața lui Sobiețchi cei 19 plăieși, luptind c-o oaste-ntreagă, prețuindu-și fiecare glonț, ochind în căpetenii și făcînd pe poloni să creadă că-i o armată-n cetate.