Sobieschi și românii

Pe drumul ce duce catra Cetatea Neamțu, pe la sfîrșitul lui septemvrie 1686, se vedea o oaste mergînd. Dupa un trup de lancieri ce deschidea marșa, urmau douasprezece tunuri mari trase de boi, apoi o ceata de ofițeri calari în fruntea carora erau trei; unul în floarea vîrstei, posomorît, gînditor, necajit, și doi mai batrîni. Tustrei în haine poloneze. În sfîrșit venea duiumul oștei: trasuri, bagaje, pedestrași, șleahta pospolita, amestecați, în neregula, cu steagurile strînse, cu capul plecat, cu armele rasturnate, cu întristarea pe fața și cu durerea în inima. Nu se auzea nici surla, nici doba, numai tropotul cailor și pasul oamenilor ce abia se mișcau, pentru ca de zece zile caii n-au ros decat coaja copacilor, și oamenii s-au hranit numai cu poame.
Și însa aceasta oaste, în stare așa ticaloasa e ceea ce a îngiosit de atatea ori trufia Semilunii, iar acei trei fruntași ofițeri sunt hatmanii Iablonovski și Potoțki, și cel din mijlocul lor însuși Ion Sobiețki, regele Poloniei.

Și cum sa nu fie suparat și necajit vestitul rege? El, Sobiețki, fala leșilor, eroul creștinatații, mantuitorul Vienii, sa fie nevoit pentru a doua oara a da pas turcilor, a se trage dinaintea tatarilor și a moldovenilor; a-și privi oastea ticaloșita de lipsa merindelor, horopsita de dușmanii carii îl urmeaza mișelește, fara a îndrazni sa-și deie pept fațiș cu el, și fac prada tot ce cade, tot ce ramane pe urma; a nu întampina în drumul sau decat o fioroasa pustietate!
Cum am zis, mergea încet și ganditor. Hatmanii langa dansul pazeau tacere, respectand supararea sa de care și ei se împartașeau.

Ce castel e acesta? întreba Sobiețki, cand radicand capul, zari pe spranceana dealului, înalțandu-se trufașa dinaintea lui, cetațuia Neamțu. Cu buna seama vrun cuib a talharilor acestor moldoveni!
— La vreme de razboi, aici domnii Moldovei obicinuiesc a-și trimete averile lor, raspunse Potoțki.
— Așa! Sa mergem dar sa-l luam. Oh! voi sa-mi razbun pre Cantemir care ma înșala și ma facu sa perd atața viteji!
— Eu aș zice sa lasam cetatea aceasta, zise Iablonovski, și sa ne urmam drumul înainte. Avem tunuri de camp, nu de asalt.
— Ba, pre numele patronului meu! Nu va zice lumea ca o cetate s-a aratat dinaintea lui Sobiețki fara a i se cuceri? N-avem tunuri? Vom lua-o dar cu manile.
— Numele mariei tale e destul tun, zise Potoțki.
Trufia polonului magulindu-se de aceasta groasa lingușire, fața i se însenina la ideea unei izbanzi atat de lesnicioase și îndata dete porunca sa se înșire oastea catra cetate.

În cetațuie se afla optsprezece plaieși, trimiși de ispravnicul de Neamț pentru strajuire, în lipsa garnizoanei, care era la Falcii pe langa domnul Cantemir, unde tabarase armia turceasca. Cu cateva ceasuri mai nainte sosise înca un tanar plaieș, al carui cal asudat paștea înșeuat troscotul ce creștea pe langa ziduri.
— Mai bea o dușca, baiete, zise un batran de care se videa ca asculta toți, și ne spune ce ai mai vazut la Iași?

— Ce sa vad, tata? Blastamație! Targul îi în jac. Leșii prada și dezbraca pe bieții oameni.
— Ș-apoi zic ca-s creștini!
— Creștini! Au pradat bisericile și monastirile de odoare. Nu știți înca? S-au dus sa ieie pe sfanta de la Triisfetitele.
— Doamne ferește! zisera plaieșii facandu-și cruce.
— Așa, urma tanarul; eram acolo cand au mers sa ieie racla sfintei, dar calugarul, simțind, au închis poarta, și n-au vrut sa deschida; atunce…
— Pui de om, calugarul! strigara ascultatorii.
— Atunce craiul lor au poroncit s-aduca tunurile ca sa sparga porțile; dar mai întai au trimis raspuns calugarului, care ședea în clopotnița, sa deschida, ori face monastirea praf și pulbere.
— Auzit-ați acolo lifta cea pagana! Și ce au facut popa?
— El au raspuns ca nu se aștepta s-auda așa vorba de la un împarat care se zice creștin, și ca maria sa îi mare și puternic, poate sa faca ceea ce zice, daca nu se teme nici de Dumnezeu, nici de sfinții lui, dar el nu deschide poarta, ci s-a îngropat sub zidurile bisericei, și apoi lumea va judeca între dansul, atat de slab, și între maria sa atat de tare. Auzind aceste, leahul s-au facut foc de manie și dasa acum poronca sa împușce, cand unul din hatmanii lui i-au zis nu știu ce. Cum îmi spuneau oamenii, i-au zis ca nu se cade sa faca așa lucru, sa strice casa domnului și alte multe. Îndestul ca l-au înduplecat sa deie pace bisericei.
— Și ce fac acum leșii la Iași?
— Este o saptamana de cand s-au dus, dupa ce au vazut ca nu mai au merinde pentru oști, și au purces pe Bahlui în sus, gandind c-or gasi de toate; dar acolea sa videți. Voda, din lagarul turcilor, cum au auzit de aceasta, au și pornit dupa danșii un mîrzac c-o mulțime de tatari și vro cinci steaguri de moldoveni, iar mai întai au trimes pe loc pre capitanul Turculeț c-o straja de calareți care, apucand înainte, au scos toți oamenii de prin sate, au dat pojar fanului și fanațelor, au ascuns prin gropi graul și orzul, și dușmanul au gasit tot pustiu în drumul sau, încat, agiungînd la Cotnar, nu gasea sa manînce decat poamele copacilor; ba înca au pus prin balți și niște ierburi veninoase de care cum bea, crapa; și vai de capul lor! Pereau cu sutele și ei și caii, iar care ramanea pe urma cadea în manile moldovenilor, carii, fara mai multa judicata, ori îl spanzura, ori îl înțepa.
— Osanda sfintei Paraschevii! zise batranul. Dar tu cum le-ai aflat aceste toate?
— Eu – știți ca m-ați trimis la Iași sa vad ce mai este. Dupa ce s-au dus leșii, m-am luat cat colea pe urma lor pana la Cotnar, unde m-am întalnit cu capitanul Turculeț, care mi le-au spus; ș-apoi, dupa ce am vazut ca dușmanii și-au luat drumul spre țara lor, am apucat de-a dreptul piste codri… Dar oare ce buciuma strajerul?
— Fa-i semn sa se coboare de pe zid și sa vie încoace.

Nu trecu mult și plaieșul de straja viind, spuse ca o oaste mare se apropie de cetate. Îndata toți alergara pe ziduri.

— Leșii sunt! striga tanarul ce venise de curand și pre care l-am auzit vorbind; și-au schimbat drumul și vin aici…
— La porți, flacai! zise batranul. Încuieți-le și gramadiți bolovani pe ziduri. Așezați-va toți pe la metereze. Sa nu zica leahul c-au intrat într-o cetate romaneasca ca într-o țarina pustie.
— Dar noi suntem numai nouasprezece și asta-i o oaste întreaga, observa unul; cum se…
— Taci mucosule! îl curma batranul. Te temi ca-i peri? Mare paguba! Un mișel mai puțin.
Vanatorul astfel înfruntat se trase rușinat și se sui pe ziduri.

În vremea aceasta, oastea se apropiase. Regele trimise un ofițer ca sa vorbeasca cu cei din cetate. Solul veni la poarta. Batranul îl saluta de pe zid.
— Bine ai venit, domnule, ce poftești de la noi?
— Maria sa regele Poloniei, mare duca de Lituania, va face cunoscut ca sa va închinați și sa-i oferiți cetatea împreuna cu toate averile și merindele; atunci garnizoana va fi sloboda a ieși cu arme și bagaje, fara a i se face nimica, iar cutezand a se împotrivi, cetatea se va cotropi și garnizoana se va trece subt ascuțitul sabiei.
— Du raspuns mariei sale, zise batranul, ca laude și îngroziri de aste am mai auzit noi, și tot nu ne-am spariet. Mai bine maria sa și-ar cata de drum și ar da pace unor oameni care nu i-au facut nimica. Cetatea n-avem gand sa i-o dam cu una, cu doua, macar ca nu sunt în ea nici averi, nici merinde. Tot ce-i putem da este plumbul din pușce, pre care i-l vom trimite noi de pe ziduri, fara sa se mai osteneasca sa vie înuntru.
— Plecați-va, zise trimisul, și nu va puneți capul în primejdie.
— Nu purta grija de capul nostru, domnule. Gandiți mai bine la al vostru.
— Înca odata va întreb, va închinați ori ba?
— Ba.

Parlamentarul se duse.
Asaltul începu. Tunurile așezate pe scaune de lemn bateau necontenit cetatea. Plaieșii raspundeau cu gloanțe care nu faceau greș. Fieștecare împușcatura obora cate unul din vrajmași, și mai ales din ofițeri, asupra carora erau țintite flintele lor. Leșii pereau fara a face spor.
În ziua dintai, doi vanatori pierira. A doua zi și a treia zi mai cazura cinci și se ranira doi. A patra zi cazu împușcat însuși comandantul artileriei leșești, dar mai perira trei din moldoveni. Numarul bravilor scadea pe toata ziua. Seara, adunîndu-se pe lînga foc, vazura ca au sfarșit și munițiile și merindele.

— Ce este de facut, tata? întreba tanarul vanator pe batranul care, ranit la un picior, sta întins pe o lavița.
— Cați au perit d-ai noștri?
— Zece.
— Și nu mai avem nici praf, nici merinde?
— Nu.
— Daca-i așa, apoi mani dimineața urca-te pe poarta și leaga în varful saneții un ștergar alb; spune ca închinam cetatea, cu tocmala sa ne lesa slobozi sa ieșim și sa ne ducem unde vom voi.
Așa se urma. Leșii primira toate condițiile cerute. Oastea se înșira în doua randuri, lasand prin mijlocul ei loc ca sa treaca garnizoana, și poarta se deschise.
Atunci, în loc de o straja numeroasa, se vazura ieșind șese oameni, din care trei duceau pe umerele lor pe alți trei ce erau raniți.

— Ce este aceasta? striga Sobiețki rapezindu-se calare înaintea lor. Ce sunteți voi?
— Strajerii din cetate, raspunse batranul ranit, din spatele fiului sau.
— Cum! atața sunteți?
— Zece din noi au pierit din mila mariei tale.
— Voi ați cutezat a va împotrivi mie și a-mi omorî atața viteji? zise regele. O, asta nu se va trece așa! urma turbat de manie; trebuie o pilda pentru cei asemine voua, și pilda va fi groaznica și vrednica de fapta. Nu meritați a muri de sabie, ci de ștreang. Spanzurații!

Pe loc ostașii încungiurara pre plaieși, carii depuind jos raniții, își facura semnul crucei și, razamandu-se pe sanețe, se uitau cu nepasare la pregatirile ce se faceau pentru moartea lor. Ofițerii priveau cu înduioșare aceasta scena.

— Fie-mi iertat, sire, zise atunci Iablonovski, apropiindu-se cu respect de regele care ședea posomorat și manios, a arata mariei tale ca acești viteji n-au facut decat datoria lor, datorie patriotica și vrednica de toata lauda, și ca au avut norocirea a caștiga fagaduința marelui Sobiețki ca vor fi slobozi și nesuparați.
— Îți mulțamesc, vrednice al meu tovaraș de arme, zise Sobiețki ca deșteptat din somn, îți mulțamesc ca m-ai oprit de a face o fapta defaimata. Ai cuvant; oamenii aceștia s-au purtat vitejește. Sa li se deie fiecaruia cate cincizeci de zloți. Apoi, înturnandu-se catra romani: „Voinicilor, zise, sunteți slobozi; mergeți în pace și spuneți copiilor și fraților voștri ca ați avut cinstea a va împotrivi cinci zile regelui de Polonia”.

Îndata se facu loc moldovenilor, carii, luandu-și raniții, se îndreptara catra munți, în vreme ce oastea se cobora încet la vale; iar cetatea cu porțile deschise, purtand pe zidurile sale urmele boambelor dușmanești, ramase singura pe culmea înverzita, ca un mare schelet de uriaș.