Comoara de la Altan

În vremea când neamuri nomade au năvălit în locurile românești, se spune că o ceată a acestor nomazi, cunoscuți sub numele de pecenegi, a ajuns și în acest ținut, stabilindu-și tabăra într-un loc care astăzi este numit Smizi, nu departe de muntele Altan. Din acest loc plecau în toate părțile și în locuri mai depărtate, jefuiau tot ce găseau: vite, aur, argint, aramă, monede și podoabe pe care le îngrămădeau aici, la poalele muntelui Altan. Cât timp au stat aici, săptămâni, luni sau ani, nu se știe dar au adunat multe bogății.

Au năvălit și alte neamuri de nomazi. Pecinegii simțindu-se amenințați și chiar fiind bătuți de aceștia, au pus tot aurul, argintul și arama, și podoabele în buți de lemn. Erau 10 buți cu aur, 10 pline cu argint și 10 cu aramă. Au săpat sub muntele Altan un beci încăpător, cu uși groase de fier și au pus toate bogățiile acolo. După această lucrare au astupat totul cu pământ și au rânduit, prin vrăjile lor, să nu poată nimeni deschide această comoară. Se spune însă că de Învierea Domnului, la miezul nopții, când nici diavolul nici vrăjile nu au nici o putere, ușile comorii se deschid de la sine lăsând liber drumul către comoară, dar numai timp de un ceas. Se spune că un om oarecare, luând cu el și pe copilul său, știind de acest lucru, a intrat în camera unde se afla comoara, și a văzut toate acele buți pline cu bogății și a luat din fiecare cât a încăput în traista ce o avea cu el. s-a grăbit apoi să plece dar copilul său întârziind printre buțile care îl atrăgeau cu strălucirea bogățiilor lor, a alergat și el spre ieșire dar ușile sau închis rămânând captiv sub muntele Altan. Anul următor, în noaptea de Înviere, omul s-a dus iarăși la comoară să-și găsească copilul, dar n-a găsit decât scheletul lui.